– O, ce mă bucur,
Mártika scumpă, că după o corespondenţă de un an jumate, în sfârşit pot să te
cunosc şi personal!
– Tocmai aşa mi te-am imaginat, David, ca pe un ursuleţ mare şi zâmbitor!
– Ştii, Mártika, eu n-am mai cunoscut pe nimeni la modul în care te-am cunoscut pe tine, în fond ne scriam câte 10-15 pagini pe zi. Poştaşul meu era deja de-a binelea derutat. Că apăruse noua modă, ştii tu, internetul şi telefonul mobil.
Ştiu să le folosesc în caz de nevoie, însă nu pot să le sufăr, cum nu suferă peştişorul de aur porcul încălţat cu pantofi de lac. Nu trimit SMS-uri şi nici telefonul mobil nu-mi place. Am cumpărat unul, e acasă, cred că l-am folosit de vreo două ori, poate i s-a stricat şi acumulatorul între timp. Ştii, Mártika, e ca o bicicletă fără roţi. Eu sunt adeptul scrisorilor pe hârtie, citindu-mi de patru-cinci ori poşta zilnică care, timp de un an jumate, era compusă exclusiv din scrisorile tale, mă ţineam ocupat tot timpul. Ne cunoaştem bine, nimeni nu se poate preface într-atât, încât după un timp aşa de lung să nu-i fi realizat un portret psihologic solid. Îţi cer mâna!
– Poftim? David, mie încă nimeni, niciodată, nu mi-a cerut mâna. Eşti foarte simpatic şi îmi place de tine foarte mult. După scrisorile tale nu pot să-mi imaginez decât lucruri bune despre tine, dar asta a venit prea repede.
– Păi, şi nu-mi răspunzi, dragă?
– Nu chiar. Parcă m-ai fi aruncat, brusc, în ape prea adânci. De un an jumate mă întrebi unde lucrez…
– Da. Şi tu, de un an jumate, îmi scrii despre diplomele şi specializările tale, însă eu tot nu ştiu unde lucrezi. Să fie asta o piedică?
– De fapt e, şi nu e. În mod normal n-aş avea reţineri, dar eu sunt o prostituată. Ştii, la 16 ani, după un an jumate de curte, flori, poezioare, sucuri şi ciocolăţi, n-am putut să-i rezist primului şi totodată ultimului meu iubit şi i-am cedat. Ştii ce a făcut? A doua zi dimineaţa mi-a râs în nas şi mi-a zis: „Na, în sfârşit, Márta, acum du-te frumos acasă!”. Cum adică? – l-am întrebat. Aşa, că s-a plictisit de moarte de mine, dar nu voia să scape ocazia dacă tot a investit atâta timp în mine. Iar eu, din dimineaţa zilei următoare, am început să mă vând. De asta, în orice parte a lumii şi oricând, societatea masculină are nevoie, iar eu le-am cerut un preţ ce depăşea de o sută de ori limita de sus a nesimţirii, dacă tot i-am văzut atât de ahtiaţi de plăceri şi voluptate.
Rigiditatea lui David, tras la costum, se înmuie brusc.
– Nu poate fi adevărat, draga mea, aşa-i că glumeşti? De atâtea ori am visat cum vom sta noi doi la picnic, pe dealuri înverzite, citind ziarul. Spune-mi, de dragul nimănui n-ai putea să te laşi?
– Cum să nu, un singur cuvânt de-al tău e suficient. Niciun anonim n-a irosit atâta încredere în mine. Ştii, în general, eu nu reţin nume.
O spuse roşind, scuturându-şi coama roşcată, fata care, cine ştie de când, nu s-a mai ruşinat.
– Dacă, în cele din urmă, vei spune da, trebuie să ştiu dacă poţi să te laşi, instantaneu şi pentru totdeauna.
– Ţi-am răspuns, pot să mă las!
– Ai face asta de dragul meu?
– Bineînţeles. O să-mi fie greu să mă obişnuiesc să trăiesc din mărunţiş, ştii, până acum eu întotdeauna am avut bani pentru toate. Dar, cum spui, de dragul tău, oricând!
David îi făcu semn chelneriţei.
– Domnişoară, aduceţi-mi un pahar mare, cu gheaţă, de…
– Da, domnule, vă aduc imediat un whisky.
– Apă! – îşi ridică vocea David, cu coatele pe masă şi părând uşor nervos. – O să fim o pereche frumoasă. Încă o întrebare. Ai fi de acord să efectuezi o muncă cinstită?
– Bineînţeles!
– Atunci, după o logodnă de şase luni, dacă eşti de acord, ne vom putea vedea zilnic, după care o să facem şi nunta.
David – vremelnic afectat –, arătând ca scos din cutie, se îndreptă de mijloc.
– De mâine poţi să şi începi lucrul. Nu-i aşa că, printre altele, eşti şi economistă?
– Da.
– Eşti contabilă, te pricepi şi la bilanţuri?
– Da.
– Eu lucrez de la opt dimineaţa la şase seara, tu ai putea lucra de la nouă la cinci… eventual până la patru, sau trei, în administraţie şi contabilitate. Ne-am putea vinde locuinţele, eu am un apartament de bloc, o cameră jumate, şi luăm unul împreună.
– Şi eu am la fel, n-am adunat bani, n-am strâns cureaua, am umblat aproape prin toată lumea. Niciodată n-am avut griji materiale. Acum trebuie să mai dau câteva telefoane, ştii, timpul meu e dinainte programat.
– Şi încă ceva, bine că zici. Anulează-ţi toate programările şi după această discuţie să nu mai pomenim niciodată trecutul tău. Iar nume de persoane, nici măcar din întâmplare!
– De nume oricum nu-mi aduc aminte.
– În niciun caz, fie că-ţi aduci aminte, fie că nu.
– Minunat!
Femeiuşca – într-adevăr atrăgătoare, trebuie s-o recunoaştem – zâmbea, coborându-şi pleoapele peste ochii puţin saşii.
– Domnule, whis-apa dumneavoastră!
– Mulţumesc, s-o treceţi la preţ de whisky!
– Vai, vă foarte mulţumesc! O conversaţie plăcută şi în continuare!
Chelneriţa ştia că ori s-au certat, ori tocmai se împacă, ori ceva asemănător – zguduitor şi de importanţă vitală – are loc.
David înghiţi apa cu gheaţă cu tot, uitându-se visător în ochii lui Mártika, căreia tocmai începuse să-i sune telefonul din poşetă.
– Un moment, dragule!
Şi-a scos telefonul şi începu să vorbească.
– Da, Pufuleţ! Vai, scuze, o să întârzii puţin, doar câteva minute. Poftim? Despre asta n-a fost vorba! Dacă-ţi mai vin trei amici, atunci plăteşti de zece ori mai mult. Fără tocmeală! Ori de zece ori mai mult, ori nu merg! Înţeleg. Pa, dragă, am şi plecat.
Se ridică în picioare, scoase un revolver din poşetă şi-l împuşcă pe Cupidon. Cu un zâmbet amabil îi trimise bezele lui David, apoi se aruncă într-un taxi şi dispăru. David încremeni, prefăcându-se în stană de piatră; şi scaunul de sub el rămase lipit de gresia pardoselii.
După trei săptămâni începuse să devină suspect că tipul nici nu se mişca din loc, nici nu pleca.
L-au ciocănit uşor. A rămas neclintit, cu ochii larg deschişi. La început, şeful a vrut să-l îndepărteze cu barosul, apoi s-a gândit că dacă statuia lui David a lui Michelangelo este admirată de atâta lume, atunci de ce n-ar fi mult mai interesant – în mărime naturală, stând pe scaun şi cugetând – David al lui. Va fi o atracţie pe cinste pentru clienţi.
De opt ani stă David pe scaun, din 9 august 2014 nu s-a mai mişcat niciodată.
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
– Tocmai aşa mi te-am imaginat, David, ca pe un ursuleţ mare şi zâmbitor!
– Ştii, Mártika, eu n-am mai cunoscut pe nimeni la modul în care te-am cunoscut pe tine, în fond ne scriam câte 10-15 pagini pe zi. Poştaşul meu era deja de-a binelea derutat. Că apăruse noua modă, ştii tu, internetul şi telefonul mobil.
Ştiu să le folosesc în caz de nevoie, însă nu pot să le sufăr, cum nu suferă peştişorul de aur porcul încălţat cu pantofi de lac. Nu trimit SMS-uri şi nici telefonul mobil nu-mi place. Am cumpărat unul, e acasă, cred că l-am folosit de vreo două ori, poate i s-a stricat şi acumulatorul între timp. Ştii, Mártika, e ca o bicicletă fără roţi. Eu sunt adeptul scrisorilor pe hârtie, citindu-mi de patru-cinci ori poşta zilnică care, timp de un an jumate, era compusă exclusiv din scrisorile tale, mă ţineam ocupat tot timpul. Ne cunoaştem bine, nimeni nu se poate preface într-atât, încât după un timp aşa de lung să nu-i fi realizat un portret psihologic solid. Îţi cer mâna!
– Poftim? David, mie încă nimeni, niciodată, nu mi-a cerut mâna. Eşti foarte simpatic şi îmi place de tine foarte mult. După scrisorile tale nu pot să-mi imaginez decât lucruri bune despre tine, dar asta a venit prea repede.
– Păi, şi nu-mi răspunzi, dragă?
– Nu chiar. Parcă m-ai fi aruncat, brusc, în ape prea adânci. De un an jumate mă întrebi unde lucrez…
– Da. Şi tu, de un an jumate, îmi scrii despre diplomele şi specializările tale, însă eu tot nu ştiu unde lucrezi. Să fie asta o piedică?
– De fapt e, şi nu e. În mod normal n-aş avea reţineri, dar eu sunt o prostituată. Ştii, la 16 ani, după un an jumate de curte, flori, poezioare, sucuri şi ciocolăţi, n-am putut să-i rezist primului şi totodată ultimului meu iubit şi i-am cedat. Ştii ce a făcut? A doua zi dimineaţa mi-a râs în nas şi mi-a zis: „Na, în sfârşit, Márta, acum du-te frumos acasă!”. Cum adică? – l-am întrebat. Aşa, că s-a plictisit de moarte de mine, dar nu voia să scape ocazia dacă tot a investit atâta timp în mine. Iar eu, din dimineaţa zilei următoare, am început să mă vând. De asta, în orice parte a lumii şi oricând, societatea masculină are nevoie, iar eu le-am cerut un preţ ce depăşea de o sută de ori limita de sus a nesimţirii, dacă tot i-am văzut atât de ahtiaţi de plăceri şi voluptate.
Rigiditatea lui David, tras la costum, se înmuie brusc.
– Nu poate fi adevărat, draga mea, aşa-i că glumeşti? De atâtea ori am visat cum vom sta noi doi la picnic, pe dealuri înverzite, citind ziarul. Spune-mi, de dragul nimănui n-ai putea să te laşi?
– Cum să nu, un singur cuvânt de-al tău e suficient. Niciun anonim n-a irosit atâta încredere în mine. Ştii, în general, eu nu reţin nume.
O spuse roşind, scuturându-şi coama roşcată, fata care, cine ştie de când, nu s-a mai ruşinat.
– Dacă, în cele din urmă, vei spune da, trebuie să ştiu dacă poţi să te laşi, instantaneu şi pentru totdeauna.
– Ţi-am răspuns, pot să mă las!
– Ai face asta de dragul meu?
– Bineînţeles. O să-mi fie greu să mă obişnuiesc să trăiesc din mărunţiş, ştii, până acum eu întotdeauna am avut bani pentru toate. Dar, cum spui, de dragul tău, oricând!
David îi făcu semn chelneriţei.
– Domnişoară, aduceţi-mi un pahar mare, cu gheaţă, de…
– Da, domnule, vă aduc imediat un whisky.
– Apă! – îşi ridică vocea David, cu coatele pe masă şi părând uşor nervos. – O să fim o pereche frumoasă. Încă o întrebare. Ai fi de acord să efectuezi o muncă cinstită?
– Bineînţeles!
– Atunci, după o logodnă de şase luni, dacă eşti de acord, ne vom putea vedea zilnic, după care o să facem şi nunta.
David – vremelnic afectat –, arătând ca scos din cutie, se îndreptă de mijloc.
– De mâine poţi să şi începi lucrul. Nu-i aşa că, printre altele, eşti şi economistă?
– Da.
– Eşti contabilă, te pricepi şi la bilanţuri?
– Da.
– Eu lucrez de la opt dimineaţa la şase seara, tu ai putea lucra de la nouă la cinci… eventual până la patru, sau trei, în administraţie şi contabilitate. Ne-am putea vinde locuinţele, eu am un apartament de bloc, o cameră jumate, şi luăm unul împreună.
– Şi eu am la fel, n-am adunat bani, n-am strâns cureaua, am umblat aproape prin toată lumea. Niciodată n-am avut griji materiale. Acum trebuie să mai dau câteva telefoane, ştii, timpul meu e dinainte programat.
– Şi încă ceva, bine că zici. Anulează-ţi toate programările şi după această discuţie să nu mai pomenim niciodată trecutul tău. Iar nume de persoane, nici măcar din întâmplare!
– De nume oricum nu-mi aduc aminte.
– În niciun caz, fie că-ţi aduci aminte, fie că nu.
– Minunat!
Femeiuşca – într-adevăr atrăgătoare, trebuie s-o recunoaştem – zâmbea, coborându-şi pleoapele peste ochii puţin saşii.
– Domnule, whis-apa dumneavoastră!
– Mulţumesc, s-o treceţi la preţ de whisky!
– Vai, vă foarte mulţumesc! O conversaţie plăcută şi în continuare!
Chelneriţa ştia că ori s-au certat, ori tocmai se împacă, ori ceva asemănător – zguduitor şi de importanţă vitală – are loc.
David înghiţi apa cu gheaţă cu tot, uitându-se visător în ochii lui Mártika, căreia tocmai începuse să-i sune telefonul din poşetă.
– Un moment, dragule!
Şi-a scos telefonul şi începu să vorbească.
– Da, Pufuleţ! Vai, scuze, o să întârzii puţin, doar câteva minute. Poftim? Despre asta n-a fost vorba! Dacă-ţi mai vin trei amici, atunci plăteşti de zece ori mai mult. Fără tocmeală! Ori de zece ori mai mult, ori nu merg! Înţeleg. Pa, dragă, am şi plecat.
Se ridică în picioare, scoase un revolver din poşetă şi-l împuşcă pe Cupidon. Cu un zâmbet amabil îi trimise bezele lui David, apoi se aruncă într-un taxi şi dispăru. David încremeni, prefăcându-se în stană de piatră; şi scaunul de sub el rămase lipit de gresia pardoselii.
După trei săptămâni începuse să devină suspect că tipul nici nu se mişca din loc, nici nu pleca.
L-au ciocănit uşor. A rămas neclintit, cu ochii larg deschişi. La început, şeful a vrut să-l îndepărteze cu barosul, apoi s-a gândit că dacă statuia lui David a lui Michelangelo este admirată de atâta lume, atunci de ce n-ar fi mult mai interesant – în mărime naturală, stând pe scaun şi cugetând – David al lui. Va fi o atracţie pe cinste pentru clienţi.
De opt ani stă David pe scaun, din 9 august 2014 nu s-a mai mişcat niciodată.
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
– Nu râde, măi copile,
disimulându-ţi rânjetul insinuant! Józsi va fi numele tău în brigada asta! Cu
căpăţâna ta turtită ca o turtă, cu spatele gârbovit, stai la pândă ca să vezi
unde-i rost de pomană. Stai drept, ştii tu, precum cucuruzul în sac, tu eşti de
unul singur, nu-i de nasul tău pomana! Cară-te, nu-mi place apropierea ta
apăsătoare, lumea asta e prea mică pentru atâţia oportunişti. Nu te mai
preface, mucosule! Nu pentru că ai fi tu atât blajin şi supus îţi tragi gâtul
între umeri sau, dacă ai avea, coada între picioare, ci pentru că vrei să-mi
iei postul! Dar voi fi cu ochii pe tine, cu toţi trei! Nu mă întreba că de unde
trei, o să vezi tu, şi pe piele vei avea ochi, nu unul, ci o mie. Să ne ferim
de-alde ăştia! Prietene, tu vrei să tragi scaunul de sub mine, cu mârşăvie. Dar
ţine minte că ăsta-i tronul meu, ai înţeles? Acest scăunel, pe care stau – sau
taburet –, zi-i cum vrei, singur mi l-am confecţionat, ciordind pentru asta o
bucată de scândură, aşa că nu-l cedez nimănui! Ceea ce am obţinut, e al meu,
nu-l împart cu nimeni. Şi o poziţie oricât de mică e o poziţie. Unii spun că e
o dispoziţie, dar nu e! Nu-mi pasă mie de dispoziţii, pur şi simplu nu scot la
mezat – nici măcar teoretic –, statutul meu obţinut dând din coate. Nu-i de
vânzare! Eşti tânăr, la fel de slugarnic-făţarnic cum am fost şi eu, umil,
scump la vorbă, de parcă nimic nu te-ar afecta. Cunosc soiul ăsta… Nu cedez! Am
să fac totul ca să dispari din preajma mea, pentru că infectezi liniştea teritoriului
meu cu raza de trei metri. Acuma îţi dau voie să rămâi în picioare şi să te
uiţi la mine cum mănânc. Porc nesimţit ce eşti, eu nu ţi-am spus să te aşezi pe
jos şi să-ţi scoţi merindele din traistă! Ai cam sărit peste cal! Voi avea
grijă ca, începând cu ziua de mâine – dacă o mai apuc –, să-ţi pună băieţii
jugul de gât. De arat nu-i nevoie, dar mai sunt şi multe alte corvezi. De asta
eşti bun, după cum aş fi fost şi eu, însă acum eu sunt bosul aici, nu uita!
Prea stai tu liniştit, cu botul pe labe, crezi că poţi să mă joci pe degete,
dar nici vorbă, nici vorbă!
– Nea Józsi, nea Józsi! Eşti cam roşu la faţă, nu mai bea atâta vodcă, ar trebui să te duci acasă! Dai din gură de unul singur de vreo oră. Băieţi, ia umflaţi-l şi depuneţi-l în faţa crâşmei!
– Dacă n-ai nimic împotrivă, nea Guszti, îl zvârlu eu pe portbagajul meu de la bicicletă şi-l împing până acasă. Vorbesc eu cu soacră-sa, îl pune la punct de numa-numa! Mereu se crede un fel de şef sau ce. Probabil că a pierdut mult… Ei, aşa-i când eşti căsătorit, trebuie să renunţi la multe. Nu-i aşa? De-aia nu mă-nsor eu!
– Vrăbiuţă ce eşti, îi vinzi tu baliverne lu’ nea Guszti, huhurezul? Eu pe bune că nu sunt însurat, în schimb tu eşti! Du-l acasă pe nenorocitul ăsta, după care ia-o repede la picior, că rupe muierea sucitorul pe spinarea ta. Hai, pas alergător, acasă!
Apărut în numărul din august al Revistei Familia
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
– Nea Józsi, nea Józsi! Eşti cam roşu la faţă, nu mai bea atâta vodcă, ar trebui să te duci acasă! Dai din gură de unul singur de vreo oră. Băieţi, ia umflaţi-l şi depuneţi-l în faţa crâşmei!
– Dacă n-ai nimic împotrivă, nea Guszti, îl zvârlu eu pe portbagajul meu de la bicicletă şi-l împing până acasă. Vorbesc eu cu soacră-sa, îl pune la punct de numa-numa! Mereu se crede un fel de şef sau ce. Probabil că a pierdut mult… Ei, aşa-i când eşti căsătorit, trebuie să renunţi la multe. Nu-i aşa? De-aia nu mă-nsor eu!
– Vrăbiuţă ce eşti, îi vinzi tu baliverne lu’ nea Guszti, huhurezul? Eu pe bune că nu sunt însurat, în schimb tu eşti! Du-l acasă pe nenorocitul ăsta, după care ia-o repede la picior, că rupe muierea sucitorul pe spinarea ta. Hai, pas alergător, acasă!
Apărut în numărul din august al Revistei Familia
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
– Rog respectuos
trimişii speciali să intervină în mod eficient pentru rezolvarea acestei
situaţii de netolerat, mai exact că Sahara – cea mai mare rezervă de nisip a
lumii –, este în proprietatea a mai mult de zece ţări. Cred că este acceptabil
ca, în caz de nevoie, plătind 10-15 euro per ţară – în dolari putem merge până
la 20-25 –, să achiziţionăm acest tezaur de nepreţuit. Căci organizaţia
noastră, clădită nu pe o juxtapunere incertă, ci pe o uniformitate stratificată,
nu poate duce lipsă de un lucru esenţial: nisipul!
Deja ne-am adâncit, cu 4-5 metri, toate râurile. În urma îndepărtării nisipului, pe maluri s-au format mici fiorduri pe deasupra apelor care curg jos, în adâncuri. Toţi cetăţenii ar trebui să ne sărute mâinile, pentru că prin aceasta am eradicat pericolul de inundaţii, deşi uneori mai apare câte o viitură ivită ca din senin, inundându-ne parţial ţările, însă nimic nu-i perfect. La momentul potrivit, vom cerceta şi cauza acestora…
Ne trebuie nisip, o groază de nisip! Dacă Sahara va fi a noastră, vom putea asigura dispersia, nu numai nouă, ci şi multelor generaţii ale adepţilor noştri aliniaţi frumos, unul după altul.
Vă întreb, cu tot respectul, cum putem sta noi liniştiţi, noaptea, în aşternuturile noastre, ştiind că n-avem suficient nisip? Eu, de exemplu, dimineţile nu mai pot să îmbrac decât cămăşi în carouri, într-atât sunt de afectat de această responsabilitate apăsătoare. Nisip! Nisip pentru popor! Nisip şi melci, acestea două – adevărate concepte – sunt o garanţie pentru viitor. Melcul, o bună pildă de urmat, merge încet, nu ajunge nicăieri, îşi cară casa în spinare, n-are pretenţii şi prestează zi-lumină, chiar şi fără nisip. Să-mi spună cineva, ce am arunca, cu hărnicie şi asudând, în ochii larg deschişi ai popoarelor noastre şi unde ar dispărea toate acele oaze frumoase cu care, de-a lungul vieţii, din punct de vedere statistic şi printre picături, ne-am putut obişnui? Căci nu ne putem imagina o oază mai frumoasă decât cea născută din lacrimile curgând şiroaie din ochii plini de nisip!
Vă rog pe toţi, având în vedere funcţia pe care o deţinem, să nu lăsăm de izbelişte popoarele noastre şi să le asigurăm necesarul zilnic de nisip care să fie aruncat în ochi, pentru o Sahară tot mai înfloritoare!
– Zolika, Zsoltika, nu mai răcniţi atât, asurziţi toată grădiniţa! Măi copii, de unde aţi făcut rost de atâta nisip? În general, aveaţi obiceiul să-l risipiţi în toate părţile, iar acum, aici e de douăzeci de ori mai mult decât a fost.
– Băieţi – se întoarse spre delegaţie Zoli, cu un zâmbet misterios –, nu cumva să vă scape adevărul, ea este doar una care face parte din ceea ce se numeşte popor şi care se aşteaptă la operaţiunea nisip. În continuare: totul conform planului. Asta-i prima probă, aruncarea nisipului în ochi, ea este tocmai adecvată. Ne prefacem că suntem nişte copii prostuţi de grădiniţă, cu toate că nici vorbă de aşa ceva.
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
Deja ne-am adâncit, cu 4-5 metri, toate râurile. În urma îndepărtării nisipului, pe maluri s-au format mici fiorduri pe deasupra apelor care curg jos, în adâncuri. Toţi cetăţenii ar trebui să ne sărute mâinile, pentru că prin aceasta am eradicat pericolul de inundaţii, deşi uneori mai apare câte o viitură ivită ca din senin, inundându-ne parţial ţările, însă nimic nu-i perfect. La momentul potrivit, vom cerceta şi cauza acestora…
Ne trebuie nisip, o groază de nisip! Dacă Sahara va fi a noastră, vom putea asigura dispersia, nu numai nouă, ci şi multelor generaţii ale adepţilor noştri aliniaţi frumos, unul după altul.
Vă întreb, cu tot respectul, cum putem sta noi liniştiţi, noaptea, în aşternuturile noastre, ştiind că n-avem suficient nisip? Eu, de exemplu, dimineţile nu mai pot să îmbrac decât cămăşi în carouri, într-atât sunt de afectat de această responsabilitate apăsătoare. Nisip! Nisip pentru popor! Nisip şi melci, acestea două – adevărate concepte – sunt o garanţie pentru viitor. Melcul, o bună pildă de urmat, merge încet, nu ajunge nicăieri, îşi cară casa în spinare, n-are pretenţii şi prestează zi-lumină, chiar şi fără nisip. Să-mi spună cineva, ce am arunca, cu hărnicie şi asudând, în ochii larg deschişi ai popoarelor noastre şi unde ar dispărea toate acele oaze frumoase cu care, de-a lungul vieţii, din punct de vedere statistic şi printre picături, ne-am putut obişnui? Căci nu ne putem imagina o oază mai frumoasă decât cea născută din lacrimile curgând şiroaie din ochii plini de nisip!
Vă rog pe toţi, având în vedere funcţia pe care o deţinem, să nu lăsăm de izbelişte popoarele noastre şi să le asigurăm necesarul zilnic de nisip care să fie aruncat în ochi, pentru o Sahară tot mai înfloritoare!
– Zolika, Zsoltika, nu mai răcniţi atât, asurziţi toată grădiniţa! Măi copii, de unde aţi făcut rost de atâta nisip? În general, aveaţi obiceiul să-l risipiţi în toate părţile, iar acum, aici e de douăzeci de ori mai mult decât a fost.
– Băieţi – se întoarse spre delegaţie Zoli, cu un zâmbet misterios –, nu cumva să vă scape adevărul, ea este doar una care face parte din ceea ce se numeşte popor şi care se aşteaptă la operaţiunea nisip. În continuare: totul conform planului. Asta-i prima probă, aruncarea nisipului în ochi, ea este tocmai adecvată. Ne prefacem că suntem nişte copii prostuţi de grădiniţă, cu toate că nici vorbă de aşa ceva.
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
Dragi Spectatori! Ne
aflăm în deşertul toxic Albastrudemetal din valea Amazonului. Puteţi vedea ceva
care… după părerea mea, nici măcar nu vă trezeşte curiozitatea. Stau aici,… o
clipă… să-mi iau notiţele. Ce-o fi asta? A, da: copac. Stăm deci lângă… o
plantă numită copac. Este foarte, foarte frumos acest deşert! O valoare eternă.
De aceea a devenit necesară îndepărtarea acestei orori. Acum 150 de ani, acest
ceva s-a şi folosit, deşi nu pot să-mi închipui la ce. Alături de mine se află
un – o clipă, să mă uit pe notiţe – aşa-numit tăietor de lemne. Un moşneag, are
deja 34 de ani şi încă nu-i pensionar!
– Spuneţi-mi, dumneavoastră ce credeţi, ce vârstă are acest… copac?
– Păi, vă rog frumos, stră-străbunicul meu ne-ar fi putut spune doar aruncând o privire. Staţi, să-mi iau aparatul digital de-determinare-a-vârstei. O clipă, copacul ăsta să tot aibă vreo 716 ani.
– Groaznic! Nu credeţi că e o aberaţie să aibă o viaţă atât de lungă, orice-ar fi? Şi dumneavoastră aveţi deja 34 de ani şi încă nu sunteţi pensionar.
– Stră-străbunicul meu a trăit 98 de ani!
– Şi stră-străbunicul dumneavoastră a fost tot tăietor de lemne?
– Da. La 95 de ani încă mai tăia lemne. Străbunicul meu a trăit 83, bunicul meu 62, iar tatăl meu 54.
– Ce grozăvie! În familia dumneavoastră s-a ajuns la asemenea vârste matusalemice?
– Păi, trebuie să spun că asta a fost demult, în condiţiile din prezent nu mai e nevoie de aşa ceva.
– Păi vedeţi! N-are niciun rost să trăieşti atât de mult. Ce naiba ţineţi în mână?
– Asta, vă rog frumos, e o secure.
– Ce?
– Un topor.
– Până la urmă ce-i: secure sau topor?
– Pe vremuri s-a numit şi aşa, şi aşa. Mă gândeam ca acum, înainte de a ieşi la pensie, să nu folosesc unealta cu laser cu care, în 0,7 sutimi de secundă, aş putea să tai acest copac.
– Ce? A, da, tocmai despre asta facem interviul.
– Mă gândeam să folosesc unealta stră-străbunicului meu.
– Înţeleg. Şi ia spuneţi, cât o să dureze?
– Păi, având în vedere că e un copac foarte vechi, are diametrul pe puţin 10 metri, cred că o să-mi ia vreo săptămână.
– Vedeţi, dragi Spectatori, de ce era necesar, în vremurile de demult, să se trăiască atâta amar de vreme: o muncă de câteva sutimi de secundă îţi lua o săptămână întreagă.
– Înspăimântător!
– Cum spuneţi?
– A, nimic, a fost doar aşa, un gând. Îmi povestea odată bunicul cum a scăpat el când a fost atacat de un rechin, şi a spus atunci: avea înnotătoare înspăimântătoare, de-acolo vorba asta.
– Rechin? A, dumneavoastră vorbiţi de vremurile când apele oceanelor nu erau înspumate şi pline de bule mirifice şi multicolore ci erau, în mod absolut dezgustător, populate de vieţuitoare! Ce aberaţie! Incredibil! Imaginaţi-vă ce ar face turistul, care vrea să meargă la plajă şi să îngălbenească la soare, dacă n-ar putea să sufle din apa mării aceste bule galben-roşietice şi albastru-verzui, iar apa mării nu i-ar răspunde, suflându-i-le înapoi.
– Înţeleg, înţeleg, aşa e.
– Na, atunci daţi-i bătaie şi tăiaţi acest… copac! Când sunteţi gata, mă întorc. Măcar nu mai strică peisajul şi deşertul va arăta frumos! Iar oamenii care vor trece pe aici, să nu uite să-şi aducă aparatele respiratorii, pentru că în caz de furtună de nisip, aici, printre dunele verzui, totul se schimbă într-atât, încât supravieţuirea devine de-a dreptul imposibilă.
– Şefu’ ! Am făcut reportajul. Dumneavoastră mi-aţi spus să fie un interviu profund analitic. Însă toată tâmpenia asta n-are rost. Un interviu profund analitic durează până la 4-5 minute. Eu n-aş vrea să irosesc atâta timp, dacă şi Domnu’ Şef e de acord.
– Şi la ce te-ai gândit?
– Eu sunt de părere să arătăm chestia aia… cum îi zice… copacul, şi pe tipul ăla ciudat. Anunţăm că s-a tăiat şi ultimul copac de pe Pământ şi băgăm publicitate.
– Se vede că eşti isteţ, băiete, tu ai să fii urmaşul meu! Câţi ani ai de fapt?
– 19, Domnule.
– Păi, ai toată viaţa înaintea ta! Cel puţin 15 ani de muncă şi alţi câţiva de pensie. Tu o să faci carieră la noi!
Apărut în numărul din august al Revistei Familia
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
– Spuneţi-mi, dumneavoastră ce credeţi, ce vârstă are acest… copac?
– Păi, vă rog frumos, stră-străbunicul meu ne-ar fi putut spune doar aruncând o privire. Staţi, să-mi iau aparatul digital de-determinare-a-vârstei. O clipă, copacul ăsta să tot aibă vreo 716 ani.
– Groaznic! Nu credeţi că e o aberaţie să aibă o viaţă atât de lungă, orice-ar fi? Şi dumneavoastră aveţi deja 34 de ani şi încă nu sunteţi pensionar.
– Stră-străbunicul meu a trăit 98 de ani!
– Şi stră-străbunicul dumneavoastră a fost tot tăietor de lemne?
– Da. La 95 de ani încă mai tăia lemne. Străbunicul meu a trăit 83, bunicul meu 62, iar tatăl meu 54.
– Ce grozăvie! În familia dumneavoastră s-a ajuns la asemenea vârste matusalemice?
– Păi, trebuie să spun că asta a fost demult, în condiţiile din prezent nu mai e nevoie de aşa ceva.
– Păi vedeţi! N-are niciun rost să trăieşti atât de mult. Ce naiba ţineţi în mână?
– Asta, vă rog frumos, e o secure.
– Ce?
– Un topor.
– Până la urmă ce-i: secure sau topor?
– Pe vremuri s-a numit şi aşa, şi aşa. Mă gândeam ca acum, înainte de a ieşi la pensie, să nu folosesc unealta cu laser cu care, în 0,7 sutimi de secundă, aş putea să tai acest copac.
– Ce? A, da, tocmai despre asta facem interviul.
– Mă gândeam să folosesc unealta stră-străbunicului meu.
– Înţeleg. Şi ia spuneţi, cât o să dureze?
– Păi, având în vedere că e un copac foarte vechi, are diametrul pe puţin 10 metri, cred că o să-mi ia vreo săptămână.
– Vedeţi, dragi Spectatori, de ce era necesar, în vremurile de demult, să se trăiască atâta amar de vreme: o muncă de câteva sutimi de secundă îţi lua o săptămână întreagă.
– Înspăimântător!
– Cum spuneţi?
– A, nimic, a fost doar aşa, un gând. Îmi povestea odată bunicul cum a scăpat el când a fost atacat de un rechin, şi a spus atunci: avea înnotătoare înspăimântătoare, de-acolo vorba asta.
– Rechin? A, dumneavoastră vorbiţi de vremurile când apele oceanelor nu erau înspumate şi pline de bule mirifice şi multicolore ci erau, în mod absolut dezgustător, populate de vieţuitoare! Ce aberaţie! Incredibil! Imaginaţi-vă ce ar face turistul, care vrea să meargă la plajă şi să îngălbenească la soare, dacă n-ar putea să sufle din apa mării aceste bule galben-roşietice şi albastru-verzui, iar apa mării nu i-ar răspunde, suflându-i-le înapoi.
– Înţeleg, înţeleg, aşa e.
– Na, atunci daţi-i bătaie şi tăiaţi acest… copac! Când sunteţi gata, mă întorc. Măcar nu mai strică peisajul şi deşertul va arăta frumos! Iar oamenii care vor trece pe aici, să nu uite să-şi aducă aparatele respiratorii, pentru că în caz de furtună de nisip, aici, printre dunele verzui, totul se schimbă într-atât, încât supravieţuirea devine de-a dreptul imposibilă.
– Şefu’ ! Am făcut reportajul. Dumneavoastră mi-aţi spus să fie un interviu profund analitic. Însă toată tâmpenia asta n-are rost. Un interviu profund analitic durează până la 4-5 minute. Eu n-aş vrea să irosesc atâta timp, dacă şi Domnu’ Şef e de acord.
– Şi la ce te-ai gândit?
– Eu sunt de părere să arătăm chestia aia… cum îi zice… copacul, şi pe tipul ăla ciudat. Anunţăm că s-a tăiat şi ultimul copac de pe Pământ şi băgăm publicitate.
– Se vede că eşti isteţ, băiete, tu ai să fii urmaşul meu! Câţi ani ai de fapt?
– 19, Domnule.
– Păi, ai toată viaţa înaintea ta! Cel puţin 15 ani de muncă şi alţi câţiva de pensie. Tu o să faci carieră la noi!
Apărut în numărul din august al Revistei Familia
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
Sub protecţia învăluitoare a rădăcinilor de trandafir,
printre radicele, se ascunde viaţa de roză subterană, acolo unde lumina nu
pătrunde iar întreg ţinutul poate fi pus sub acuzaţia nefundamentată a unei
inactivităţi binecuvântate. Dar nu este vorba de un regn leneş, trândav, cu o
existenţă fără noimă, unde nu sunt boboci, florile nu se deschid, petalele nu
se desfac.
Cu o hărnicie bine direcţionată, în această lume a nopţii veşnice, lipsită de lumină, orbecăindă, se munceşte fără încetare, pentru ca floarea minunată, răsărită la suprafaţă în toată splendoarea ei, să ajungă, oricând şi la orice concurs de frumuseţe, pe primele locuri. Splendoare multicoloră, neumbrită de griji, savurând din plin voluptatea băilor de soare, minunea de la suprafaţă ştie bine că ajutoarele subterane îşi fac munca protectoare cu dăruire şi altruism. Totuşi, lăfăindu-se în popularitate, îşi neglijează ajutoarele stângace, fără de care nu s-ar deschide întru încântarea tuturor privirilor. Ia să fi fost doar un simplu ciulin sau o buruiană oarecare, un tubercul de cartof a cărui esenţă este sub pământ, pe când al ei, deasupra, în libertate. I-a fost dat să se arate, să placă, şi celor pe care îi agreează şi celor pe care nu. Iar în timp ce ramificaţiile etern obscure se gândesc numai la întreg, la partea cea mai frumoasă a acestuia, anume cea de sus, petalele pompoase, efemere, doar din când în când îşi aduc aminte de rădăcini.
Deşi frumuseţea lor este trecătoare, rădăcinile trăiesc în continuare, pregătind deschiderea bobocilor urmând să devină flori. „Să nu vorbim despre rădăcinile noastre murdare” – şuşotesc delicat-colorat între ele, sorbind însă cu nesaţ nectarul pompat cu hărnicie prin lujerii lor de armata dispreţuită a lucrătorilor de jos.
Iar când nici măcar albinele n-o să mai zumzăie pe sub cerul îngheţat, când petalele ofilite vor cădea una câte una – amintirea frumuseţii lor de odinioară pierind fără urmă – devenind compost în negura pământului, în rădăcini, atunci ele vor hrăni întregul unitar. Frumuseţi viitoare, arogante, intermitente, efemere, mândria plantei, de la rădăcină până-n creştet, de-a lungul unei alte veri pe care o credem nesfârşită.
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
Cu o hărnicie bine direcţionată, în această lume a nopţii veşnice, lipsită de lumină, orbecăindă, se munceşte fără încetare, pentru ca floarea minunată, răsărită la suprafaţă în toată splendoarea ei, să ajungă, oricând şi la orice concurs de frumuseţe, pe primele locuri. Splendoare multicoloră, neumbrită de griji, savurând din plin voluptatea băilor de soare, minunea de la suprafaţă ştie bine că ajutoarele subterane îşi fac munca protectoare cu dăruire şi altruism. Totuşi, lăfăindu-se în popularitate, îşi neglijează ajutoarele stângace, fără de care nu s-ar deschide întru încântarea tuturor privirilor. Ia să fi fost doar un simplu ciulin sau o buruiană oarecare, un tubercul de cartof a cărui esenţă este sub pământ, pe când al ei, deasupra, în libertate. I-a fost dat să se arate, să placă, şi celor pe care îi agreează şi celor pe care nu. Iar în timp ce ramificaţiile etern obscure se gândesc numai la întreg, la partea cea mai frumoasă a acestuia, anume cea de sus, petalele pompoase, efemere, doar din când în când îşi aduc aminte de rădăcini.
Deşi frumuseţea lor este trecătoare, rădăcinile trăiesc în continuare, pregătind deschiderea bobocilor urmând să devină flori. „Să nu vorbim despre rădăcinile noastre murdare” – şuşotesc delicat-colorat între ele, sorbind însă cu nesaţ nectarul pompat cu hărnicie prin lujerii lor de armata dispreţuită a lucrătorilor de jos.
Iar când nici măcar albinele n-o să mai zumzăie pe sub cerul îngheţat, când petalele ofilite vor cădea una câte una – amintirea frumuseţii lor de odinioară pierind fără urmă – devenind compost în negura pământului, în rădăcini, atunci ele vor hrăni întregul unitar. Frumuseţi viitoare, arogante, intermitente, efemere, mândria plantei, de la rădăcină până-n creştet, de-a lungul unei alte veri pe care o credem nesfârşită.
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă)
Tare mult mă iubeşte
stăpânul. Ce m-aş face fără el? Îmi poartă de grijă; după ce întunericul se
lasă de vreo două-trei ori, iar eu privesc la bulinele luminoase, galbene, la
blidul mare şi galben, admirându-le şi cântându-le, îmi dă şi de mâncare.
Mă protejează. Mi-a oferit această minunată curte din spate, închisă şi sigură, e drept că-i destul de plictisitor să nu văd ce se petrece afară, în schimb sunt în siguranţă. El mă apără şi mă ocroteşte. Mă iubeşte atât de mult, încât m-a şi legat cu lanţul pentru a mă ocroti. Cert este că nu prea înţeleg eu exact cum vine asta, dar el este atât de deştept!
Ce aş mânca şi ce aş bea de nu l-aş avea?
Cred că şi ieri am primit apă, dar nu mai sunt sigur… Când marele disc lucios se schimbă cu castronul galben, mi-ar plăcea un pic mai multă apă, căci oarecum, nu ştiu precis din ce cauză, câteodată şi atunci văd întuneric şi pete galbene luminoase. Mai mult: inele şi puncte, aproape de toate culorile. Minunat, numai că mă simt ciudat, dar stăpânul mă iubeşte, în orice moment l-aş apăra de rele. Pe lângă toate celelalte, e inteligent şi foarte priceput. Cine are casă ca mine, îmi dă lucrulire sale, ca să am pat. Îi simt mirosul.
Sărmanul, cât de rău poate să-i fie în acea casa supradimentionată… N-am fost niciodată înăuntru, dar nici nu-mi pot imagina de unde ia atâtea lucruri ca s-o umple cu pat...
Ei vedeţi, el îmi asigură acest lucru!
Obişnuiesc să-l strig de departe, spre seară îi mai şi cânt, şi atunci când mi-e foame. Şi el îmi strigă tare drăgălaş, problema e că nu-nţeleg ce spune.
- Du-te mai încolo, mortăciune putredă, îţi storc maţele, de latri toată noptea şi ziua la fel. Săptămâna asta ai primit deja o dată de mâncare, ia hrana şi împarte-o pe patru-cinci zile. Na, ai aici şi un pic de apă.
Vedeţi cât de mult mă place, doar de-i înţelegeam dezmierdul…Mă simt atât de uşor, plutesc. Peste tot sunt mii de culori, buburuze sau ceva… Mi-e sete şi foame un pic... Foarte mult!
Oare ce nu-i în regulă cu gazda? Simt că e pe aproape, însă nu poate veni aici. Acum ce să fac? Cu siguranţă că are probleme, iar eu nu mă pot ridica în picioare ca să rup lanţul şi să-i sar în ajutor!
Tare mă mai iubeşte el, iar eu de-a dreptul îl ador! Ce se intâmplă cu mine? Nu simt mirosuri, nu aud bine, totul se-nvârte ciudat…
- Vai, naiba să-l mânce, nemernicul ăsta de lup pitic a-ndrăznit să moară aici... Deja pute, fir-ar să fie! Nu-i de ajuns că l-am hrănit, cum să-l mai şi bag în pământ. Acum pot să caut alt nefericit în locul lui ca, în curtea din spate, pe lanţ lung, între grămezile de lemn, să mă scape de hoţi. E al treilea pe anul ăsta...
Mă protejează. Mi-a oferit această minunată curte din spate, închisă şi sigură, e drept că-i destul de plictisitor să nu văd ce se petrece afară, în schimb sunt în siguranţă. El mă apără şi mă ocroteşte. Mă iubeşte atât de mult, încât m-a şi legat cu lanţul pentru a mă ocroti. Cert este că nu prea înţeleg eu exact cum vine asta, dar el este atât de deştept!
Ce aş mânca şi ce aş bea de nu l-aş avea?
Cred că şi ieri am primit apă, dar nu mai sunt sigur… Când marele disc lucios se schimbă cu castronul galben, mi-ar plăcea un pic mai multă apă, căci oarecum, nu ştiu precis din ce cauză, câteodată şi atunci văd întuneric şi pete galbene luminoase. Mai mult: inele şi puncte, aproape de toate culorile. Minunat, numai că mă simt ciudat, dar stăpânul mă iubeşte, în orice moment l-aş apăra de rele. Pe lângă toate celelalte, e inteligent şi foarte priceput. Cine are casă ca mine, îmi dă lucrulire sale, ca să am pat. Îi simt mirosul.
Sărmanul, cât de rău poate să-i fie în acea casa supradimentionată… N-am fost niciodată înăuntru, dar nici nu-mi pot imagina de unde ia atâtea lucruri ca s-o umple cu pat...
Ei vedeţi, el îmi asigură acest lucru!
Obişnuiesc să-l strig de departe, spre seară îi mai şi cânt, şi atunci când mi-e foame. Şi el îmi strigă tare drăgălaş, problema e că nu-nţeleg ce spune.
- Du-te mai încolo, mortăciune putredă, îţi storc maţele, de latri toată noptea şi ziua la fel. Săptămâna asta ai primit deja o dată de mâncare, ia hrana şi împarte-o pe patru-cinci zile. Na, ai aici şi un pic de apă.
Vedeţi cât de mult mă place, doar de-i înţelegeam dezmierdul…Mă simt atât de uşor, plutesc. Peste tot sunt mii de culori, buburuze sau ceva… Mi-e sete şi foame un pic... Foarte mult!
Oare ce nu-i în regulă cu gazda? Simt că e pe aproape, însă nu poate veni aici. Acum ce să fac? Cu siguranţă că are probleme, iar eu nu mă pot ridica în picioare ca să rup lanţul şi să-i sar în ajutor!
Tare mă mai iubeşte el, iar eu de-a dreptul îl ador! Ce se intâmplă cu mine? Nu simt mirosuri, nu aud bine, totul se-nvârte ciudat…
- Vai, naiba să-l mânce, nemernicul ăsta de lup pitic a-ndrăznit să moară aici... Deja pute, fir-ar să fie! Nu-i de ajuns că l-am hrănit, cum să-l mai şi bag în pământ. Acum pot să caut alt nefericit în locul lui ca, în curtea din spate, pe lanţ lung, între grămezile de lemn, să mă scape de hoţi. E al treilea pe anul ăsta...
Nu mai pot păstra
secretul, mă doare conştiinţa cu toate că ea nu-i organ. După câte ştiu, nici
receptori senzuali nu are, dar ceea ce s-antâmplat ieri, nu mai pot ascunde. Ei
bine, iată, o public acum!
După ce m-am sculat din râhada tubagă, m-am pornit pe drum şi am păşit într-o incăpere cu logo de reclamă tentantă, am intrat irezistibil, văzând că un sapec romboreşte viguros. Recunosc, o făcea blânos de tot! M-am alăturat şi eu, concozat cu ronţuri velide am început un tamăg savarat valub. Când slătorul semi-urecheat m-a cubulat, am păşit rafinat pe calea cea dreaptă a bendelei, ca între fiecare din cele cincisprezece plus cinci unghii, apăreau plăciburi mari albe.
Nu ştiu ce se-ntâmpla, de mă duceam mai departe, ca de obicei. Doamne, mult m-a ispitit acel loc!
Rămânand calm, lumea anterioară a dispărut fără junghii de conştiinţă. Eu, ca un carinu obord prătos slab, dat în cuie, m-am facut dureros de ţerşublu. Departe de a fi renep amorf încetinit, mavurat repetam chicegul oveţ bergos!
O fac, de mai mult de douăzeci şi patru de ore.
Conştiinţa, ce n-o pot numi nestrânsă, în cele din urmă a scăpat din capcană, poate răsufla, deoarece în afară de leriţul cu ubulu gulerat am împărtăşit toate cu voi.
Din neglijenţă simplă, sau din hiperconştiinţă excesivă, acum şi asta. M-am calmat! Dacă cineva e familiar în potopul de alunecare, rog să-mi spună parerea, poate n-am facut atât de mult rău. Sincer mulţumesc! Pentru grămada de natarot, în special!
După ce m-am sculat din râhada tubagă, m-am pornit pe drum şi am păşit într-o incăpere cu logo de reclamă tentantă, am intrat irezistibil, văzând că un sapec romboreşte viguros. Recunosc, o făcea blânos de tot! M-am alăturat şi eu, concozat cu ronţuri velide am început un tamăg savarat valub. Când slătorul semi-urecheat m-a cubulat, am păşit rafinat pe calea cea dreaptă a bendelei, ca între fiecare din cele cincisprezece plus cinci unghii, apăreau plăciburi mari albe.
Nu ştiu ce se-ntâmpla, de mă duceam mai departe, ca de obicei. Doamne, mult m-a ispitit acel loc!
Rămânand calm, lumea anterioară a dispărut fără junghii de conştiinţă. Eu, ca un carinu obord prătos slab, dat în cuie, m-am facut dureros de ţerşublu. Departe de a fi renep amorf încetinit, mavurat repetam chicegul oveţ bergos!
O fac, de mai mult de douăzeci şi patru de ore.
Conştiinţa, ce n-o pot numi nestrânsă, în cele din urmă a scăpat din capcană, poate răsufla, deoarece în afară de leriţul cu ubulu gulerat am împărtăşit toate cu voi.
Din neglijenţă simplă, sau din hiperconştiinţă excesivă, acum şi asta. M-am calmat! Dacă cineva e familiar în potopul de alunecare, rog să-mi spună parerea, poate n-am facut atât de mult rău. Sincer mulţumesc! Pentru grămada de natarot, în special!
Ieșire din vals
Odată, în copilărie, am văzut un film
străin, în care o fetiță tânără cu doua codite, zbura pe un carusel la ritmul unei melodii
- cu niște trosnituri mărunte - ca de flaşnetă, ținând capul
pe spate, cu grijă deosebita de părul fluturând în vântul aviator. Și-n
prezent aud melodia aceea. Pe vremuri, la cursul de dans, când veni rândul
valsului, profesorul punea o melodie foarte asemănătoare, dacă nu chiar aceea.
Deja-mi vâjâie capul și
văd cerculețe...
- Nu te plictisește acest
vals jur-împrejur?
- Cu tine, iubirea mea?
- Ce bine ne-nțelegem, ne și
iubim, nu-i asa?
- Doar de n-ar fi monotonia asta a
rotaţiilor, una după alta, de-mi vine sa ma zăpăcesc! M-am epuizat, încep sa
simt că dacă nu dorm una, nici vals, nici altceva nu va mai fi.
- Acum, în porţiunea dreaptă, nu sunt
cupluri, nu ne putem ciocni cu nimeni, dar la capătul holului tot trebuie sa
ne-ntoarcem.
- Nu mai contează, într-un fel tot ne
sfârlim până acolo, dar când ajung la următoarea etapa dreapta, trebuie să-mi
închid ochii, ca sa pot auzi în interior melodia cea veche. Vreau sa și
vad cum zbor acele codite împletite în două pana la talie, mai apoi aranjate la
mijloc. Nu-mi pasă de nimic, doar călătoresc ca un pasager.
- Te țin, dar nu aștepta
să conduc!
- Trebuie sa-mi închid ochii, sa vad ce
simt. Oricum, amețesc într-un hal, că deși e frumoasa învârteala
aceasta, tot aș dori să ies din ea. Dacă nu-mi strâng pleoapele, simt ca se vor ivi
probleme.
În spațiul strâmt
îngust, și-a înclinat capul, cu toate ca casca nu-i permitea mult, și-a
închis ochii și s-a simțit ca de parca maica sa-l adormea cu cântecul cel mai blând. Doar
străfulgera și, după un urcuș lung, a renunțat de volan. Și-a ridicat mâinile, le-a întins spre cer, a umplut plămânii, după
câteva întinderi de la o parte în alta, s-a întors.
- Vai de mine, ce mai cupluri neglijente
sunt! Ne-am pocnit...
Socul i-a amorțit tot
corpul.
- Rușine lor! - Șoptea
unit cu mașina fără ferestre mototolită, în timp ce cu ţipăt zburau lângă el
cei porniţi din spate.
Nu a mai spus nimic și
nu s-a mișcat. După ce și ultima mașina se grăbi lângă el, o turmă de tehnicieni au sărit pe pista cu
stingătoare cu pulbere, și smulgeau cat mai departe de ceilalţi epava, aparent
sculptura-non-figurativă publica. Pretenţiile publicului trebuie satisfăcute, o
cursă ca asta nu poate fi terminata doar asa, în zadar e clar din primul minut,
ca cei porniţi de pe ultimele locuri vor deveni nulităţi, iar câștigătorii
se vor fi căutaţi intre cei porniţi din față. Caravana
trebuie să avanseze, terenul fără obstacole nu mai este periculos. În timpul
strecurat au lucrat o jumătate de oră simțiți
liber, pentru ca cei împletiţi unul de celalalt sa fie scoși
pentru totdeauna din orice vals.
Pasagerul
Taxiul s-a oprit cu mare scârţâială, lângă pasagerul cu un aspect ciudat. Şoferul trânti uşa şi aproape strigă la el:
- Haide, intră rapid ! Nu am timp de pierdut.
Pasagerul cu faţa blândă a urcat, iar şoferul a ţâşnit cu nouăzeci la ora înăuntrul oraşului.
De unde o fi venit ăsta? Poate de pe Lună? Și cum de arată atât de interesant? – gândi şoferul, apoi se adresa călătorului:
- Unde vrei să mergi?
- Nu ai cumva o hartă?
- Ba da, desigur!
- Eşti amabil să mi-o arăţi?
- Pofteşte.
- Acum, te rog du-mă aici.
- Dar, ăla e un loc în afara orașului, nu zăresc nimic în apropiere. De ce te duci acolo?
- Ai hobby-ul să le soliciţi pasagerilor să declare care dintre ei şi cu ce gând se deplasează acolo?
- Unde? La urma urmei, du-te unde vrei ...
- Ai face mult mai bine să te uiţi înainte, în timp ce conduci!
- Oh, vă rog, sunt şofer profesionist, nu am avut niciun accident!
- Știu, doar o mulţime de ciocniri...
- Pălăvrăgeli! Am o serie de colegi neglijenţi şi nerăbdători. Apropo, de unde ştii toate astea?
- Acum, nu fiţi preocupat de asta. Vă sugerez să priviţi înainte şi să nu stoarceţi pedala de gaz.
- Oh, Doamne! - strigă şoferul şi cu viteză uriaşă conduse prin locul de trecere pentru pietoni.
Şi-a închis ochii, n-a mai putut nici frâna, doar cu picioarele lipite de pedală, strigă:
- E o nebunie, ce despăgubire şi câte costuri de judecată o să am de plătit ca să mă scot din mizerie!
- Mai încet, omule! - zise pasagerul.
- Of, ce s-a întâmplat? M-am dus printre ei aşa cum trece cuţitul prin unt! Nimeni nu are probleme, nici măcar maşina...
- Uite, cum trece cuţitul prin unt? Deşi o face încet, totuşi cred că nu aşa am trecut eu printre ei.
- Bine... Putem să ne tutuim?
- Desigur că da. În limba mea maternă nici nu există altă posibilitate în afară de tutuială.
- Pai, care este limba ta maternă?
- Acum nu-i important, ne înţelegem bine, nu-i aşa?
- Păi, ai dreptate, mai degrabă m-am dus printre ei, ca lumina prin fereastră...
- Aceasta este o analogie mai bună, dar să te uiţi înainte, deoarece conduci mult prea repede în continuare!
- Doamne Dumnezeule! Merg pe contrasens! Ciocnire frontală!
- Nu ţipa şi nu trage de volan!
După ce au trecut prin cinci maşini, ca raza de lumina prin rază de lumina, pasagerul a condus maşina pe banda de trafic corespunzătoare.
- Ce eşti tu? Magician? Nu cumva să vii cu poveşti că tu eşti Iisus! Eu nu cred în chestii de-astea!
- Și de ce nu crezi?
- Fiindcă eu sunt mult mai iluminat!
- De crezi, de nu, eu sunt!
- Aici opresc. Ieşi afară băiete, nu transport idioţi... Știi ce? Fac o excepţie. Nu-mi pasă de tine, dacă plăteşti taxa de transport, din partea mea poţi să stai.
- Nu ştiu de ce nu te uiţi înainte în timp ce conduci? Şi de ce trebuie să mergi aşa de repede?
- Nu mă tot certa, eu sunt cel mai bun pilot de-aici!
A privit înainte şi cu un răcnet puternic, realiză că semnalul de la barieră era deja roşu, iar el a alergat direct spre trenul care trecea şi prin care a alunecat ca prin lumină.
- Trucuri bune şi vechi! De ce nu le valorifici?
- Nu înţeleg ce vrei să spui!? La oameni nici nu te-ai gândit, doar la bani. Se pare că nici nu ţi-a trecut prin cap că puteai aduna douăzeci de morţi cu aceasta lipsă de concentrare măruntă.
- Las-o baltă, doar am avut noroc! Eu tot cred că eşti un fel de magician, sau ceva asemănător.
- Crezi că este normal că nimeni nu a suferit nici o rană, nici măcar tu?
- Ți-am spus, ca eşti magician!
- Crede-mă, ca nu sunt. Uită-te în faţă!
- Oh, încă un tren! Nici nu există două bariere atât de apropiate!
Si au plutit în derivă, prin trenul accelerat.
- Băiete, îţi recomand următoarele: dau drumul camerei de filmat, ne ciocnim şi cu următorul tren, astfel încât documentăm trucul. În plus, şi pe locomotivă există o camera de filmat în faţă. Vom deveni vedete pe pământ! Vom avea o grămadă de bani, ajunge doar să faci trucul, ca de obicei!
- Eu nu am făcut niciun truc, chiar dacă tu aşa numeşti cele întâmplate. Îţi zic din nou, nu va mai fi ceea ce a fost!
- Vrei să spui că nu-l faci încă o data?
- Nu-l mai fac!
- Sigur că-l faci, pentru viaţa ta! Leagă-te bine, vine trenul!
S-au pornit din loc, direct la tren!
- Fiule, asta a fost dur, la celelalte nu am simţit nimic!
- Ce ar fi să te uiţi jos?
- De ce, şi de unde să mă uit?
- Ei bine, de aici, acolo jos.
- Doamne, unde mă aflu, sau mai exact, unde suntem?
- Uită-te niţel mai încolo, în direcţia maşinii tale!
- Nu-mi face de-astea. Acum ce mai este? Cât trăiam, ameţeam. Întotdeauna aveam frică de înălţimi. Phu! Mi-e greaţă să mă uit în jos... Ia-mă de-aici!
- Din partea mea, dacă doreşti putem coborî mai jos. Eşti sigur că vrei?
- Nu vreau nimic altceva! Ce mecanic sălbatic! Staţia este la un kilometru în urma noastră... A mototolit maşina sub tren!
- Aşa cum nici tu n-ai putut opri brusc, în plină viteză, şi trenului îi trebuie aproape un kilometru să frâneze.
- Oh, Dumnezeule! Câţi bani mă va costa?!
- Ei bine, tu nu vei avea de plătit nimic.
- Ce vrei să spui?
- Ar fi bine să te uiţi un pic pe fereastră!
- Problema e că nici nu mai văd fereastra! Practic s-a topit ca fierul vechi.
- Totuşi, încearcă de la distanţă cumva!
- Ăla-s eu?
- Ăla, eşti tu!
- Îmi spui acum cine eşti???
- Uite omule, eu ţi-am mai spus o dată în maşină!
- Acum, nu mă zăpăci. În viaţa mea niciodată n-am crezut decât în ceea ce văd, aud sau experimentez.
- Ce-ai văzut? Ce ai auzit? Ce-ai experimentat în ultima jumătate de oră?
- Ce să fi văzut, la ce te gândeşti?
- Din perspectivă umană, ţie ţi se pare normal să loveşti oameni, sa te ciocneşti frontal, să intri într-un tren de două ori la rând?! Nicio zgârietură, nicio victimă!
- Cum să nu fie? E maşina mea...
- Te-am avertizat că nu va fi încă un...
- Încă un ce? Cine sau ce te crezi, să mă tot dăscăleşti? Apari, de parcă ai juca rolul lui Dumnezeu, şi eu nu cred în astfel de prostii!
- Unde eşti acum? În starea ta fizică, acolo jos, şi în acelaşi timp aici, conversezi cu mine.
- Bună întrebare! Probabil mi-ai dat nişte halucinogene. Apropo, să-ţi răspund la întrebare. Cu siguranţă există nişte spaţii curbe, mai ştiu eu ce alte lucruri extraordinare... Ştii ca există de astea? S-au adunat, pentru ca totul şi toată lumea să scape nevătămate.
- Omule, cel puţin de-ai avea cunoştinţe minime despre ştiinţa umană! Vorbeşti prostii! Ar fi bine, să te gândeşti un pic!
- La ce să mă gândesc? Nu mă mai ameninţa!
- Crezi ca te ameninţ? Cum te simţi?
- Cel mai surprinzător este faptul, că în toată viaţa mea nu m-am simţit mai bine!
- Deşi nici nu eşti în viaţă!
- Am ceva experienţă în apropierea morţii? Eu nu sunt o lumina albastră!
- Nu eşti o lumină albastră, asta e sigur.
- Oh, haide, soseşte ambulanţa! Mă scot ei din maşină şi apoi o sa mă refac!
- Uită-te bine, sau deloc!
- Am verificat. Din păcate, din masa aia de carne, nu mai fac om... De ce ai mi-ai făcut asta?
- Ce am făcut? Într-o oră şi jumătate ţi-am salvat viaţa de patru ori, ţie şi încă la douăzeci de oameni.
- Chiar eşti cine spui?
- A câta oară să-ţi mai spun?
- Uite, atunci nu ai o strategie suficient de deschisă. Ar fi bine să ştii că aproape nimeni nu crede cu adevărat în tine.
- Aceasta este o exagerare fundamentală.
- Exagerare sau nu, asta este! Atunci, ce se va întâmpla cu mine?
- Ai citit Biblia?
- Am citit-o, da!
- Ştiu că ai citit-o, de aceea am spus. Ştii ce...
- Să nu confunzi fazonul cu sezonul! Doar nu vrei să spui ca ar trebui luat în serios?!
- Odată am susţinut, acum foarte mult timp. Nici acum, nu pot zice altfel.
- Omule, eşti înfricoşător! Atunci ce se va alege de mine? Acolo sunt scrise două posibilităţi. După moarte, există un loc unde sunt fete, joci cărţi, şi celălalt, în care se cantă la harpă. Nu vreau harpe!
- Ştii să cânţi la harpă?
- Nu. Şi nici nu doresc să învăţ!
- De ce crezi că ar trebui să cânt la harpă?
- Ei bine, mă duc să joc cărţi...
- Asta nu-i aşa de simplu. Acolo cărţi nu se joacă. Ai spus că ai citit Biblia.
- Spune-mi, acela e un loc atât de rău, cum l-ai descris?
- Nu cred că îţi poţi imagina cât e de rău.
- Atunci nu eşti bun, pentru că într-un un asemenea loc nu poţi trimite oameni pentru totdeauna.
- Ai înţeles două lucruri: eu nu am trimis pe nimeni, nicăieri, alegi după propria ta decizie unde vrei să mergi. Un alt lucru pe care ar trebui să-l realizezi, din punctul tău de vedere timpul a dispărut, nu mai are nici un sens-
- De fapt, şi acum stăm la taclale de vreo zece minute...
- Uită minutele! Nu sunt decât termeni pământeni. Uită-te jos, ce vezi?
- ...
- Şi acum ce vezi?
- Pe soţia mea, cam schimbată!
- E mai în vârsta cu doi ani şi încă mai poartă doliu. Nu există timp, doar voi oamenii ziceţi aşa. În realitate, e vorba despre un prezent etern. Voi cronometraţi timpul, deoarece zilele şi nopţile alternează, mai şi îmbătrâniţi. În caz contrar, nici voi nu v-aţi ocupa cu existenţa, sau non-existenţa lui.
- Ce s-a întâmplat cu soţia mea, cine-i tipul de lângă ea?
- E tânăra încă şi mai are cincizeci de ani de trăit.
- Deci, va trăi atât de mult?
- Da, aşa că nu te poţi aştepta să stea de una singură.
- Dacă ceea ce există în Scripturi a fost atât de mult luat în serios, de ce nu le dai de înţeles oamenilor mai clar?
- Nu te înţeleg...
- Să zicem, dacă în fiecare zi ai face miracole, ai apărea peste tot, atunci toată lumea ar crede în tine.
- Omule, gândeşte-te ce s-a întâmplat cu puţin timp în urmă. Ai spus că nu era nimic neobişnuit. Acum încă formulez după raţionamentul tău uman.
- Da, ştiu ce ai făcut, acum înţeleg. Dar nu de ce numai mie şi de ce acum?
- Nu numai ţie, ci tuturor, dar să te întreb şi eu. O perioadă de timp ai refuzat şi tu să crezi care este situaţia?
- Atât de mult, încât nici acum nu ştiu cum stau lucrurile... De fapt ai spus că Tu eşti al tuturora, în toate timpurile şi în toate lucrurile.
- Da, în viaţa fiecărui om. Poate nu chiar atât de spectaculos, dar la fel de eficient, să utilizez din nou un termen uman.
- Nu mă minţi! Există o serie de copilaşi în Africa...
- Le ţin mâinile!
- Mare lucru, acolo mor de foame!
- Ai fost întotdeauna atât de gras că, de ai fi mâncat câteva linguri mai puţin, zilnic puteai salva un om.
- Text demagogic!
- Nu e demagogic, toată lumea ar putea face acest lucru, nu numai tu. Înţeleg ce vrei să spui. Da, există o serie de oameni prea bogaţi! Ştiu prin ce metodă s-au înstărit, nu-i invidia!
- Da, îmi amintesc, cămila prin urechea acului...
- Încă îi invidiezi, cu toate ca material nici nu mai trăieşti.
- Ştii, eu am condus toată ziua, ca un animal, iar ăia au bani de numa!
- Nu-i invidia pe cei care au cât să cumpere o ţară! Toată lumea va da socoteala pentru ce face.
- Spune-mi, toţi se judecă în acest mod interactiv?
- Toată lumea se auto condamnă.
- Nu vrei să spui că cineva se duce voluntar în iad? Să zicem Hitler s-a dus aşa?
- În ultima clipa, şi după cum vezi, chiar mai târziu există posibilitate de a regreta. În cazul persoanei amintite, departe de a fi domn, ai atins punctul primordial! Pentru ca cineva sa ceară amărăciune veşnică, trebuie să fie rău toată viaţa, periculos pentru toţi, şi toată lumea.
- Nu-mi spune că Hitler s-a pocăit pentru păcatele lui?
- Voi spune doar, că cine a trăit o viaţă ca el, nu se prea poate imagina că s-a căit sincer.
- Te-am înţeles. Sa ştii ca e atât de liniştitor! Şi ce se întâmplă cu acei mulţi, care nu ştiu nimic de tine? Boşimanii şi de alte culturi indigene?
- Să nu-ţi faci griji despre ei!
- Te-ntreb numai pentru că ai spus, că cine nu te urmează, e dus... Literalmente, nu-mi amintesc, nu am studiat Scripturile atât de profund.
- În mare ai dreptate. Tu m-ai urmat?
- N-am făcut-o...
- Crede-mă, că boşimanii, dacă pe ei i-ai menţionat, poate mă urmează mai mult decât cei care mă cunosc bine.
- Cine te ştie bine? Nimeni...
- N-aş zice asta! Eu mi-am făcut datoria! Nu ştiu cine ar face dintre oameni?!
- Bine. Ai fondat Biserica, şi cum sunt conducătorii bisericii? Bande de criminali josnici! Nu-i aşa?
- Îţi aminteşti? Acum nici eu nu mă citez literalmente, zic doar esenţa. Cine mă urmează, trebuie să-şi poarte crucea, şi cine mă urmează, va fi percheziţionat.
- Da, îmi amintesc, dar e greu de crezut că exişti... Tu eşti Dumnezeu, sau sunt trei Dumnezei? Cum vine asta?
- Nu, nu sunt trei Dumnezei, nici doi. E Unul!
- Deci, acum vorbesc cu Dumnezeu?
- Deci acum vorbeşti cu Dumnezeul!
- Şi cum vine cu evreii?
- Am spus eu că legea trebuie schimbată? Am afirmat exact opusul! Mama mea şi tatăl meu vitreg, precum şi toţi discipolii mei erau evrei. Nu-ţi face griji despre ei!
- Dar neagă totul despre tine.
- Aminteşte-ţi, toată lumea va avea un interviu personal.
- Şi cum e cu preoţii?
- Ți-am spus că nu totul trebuie să fie luat drept adevărat.
- Pentru că ei sunt nişte fiinţe supranaturale?
- Nu, sunt oameni, cu exact aceleaşi defecte ca tine. Cei mai mulţi dintre ei totuşi încearcă să-sóşi facă datoria şi să înveţe ceea ce se aşteaptă de la ei. Ştii bine că nu există nici un om fără de păcate, nici ei nu fac excepţie.
- Ei bine, nu sunt sigur că m-ai convins...
- În anumite locuri, dacă atingi un copil, deja se defineşte ca fiind hărţuire sexuală. Ştiu, că dintr-o dată asta ţi-a trecut prin minte.
- Îmi poţi vedea gândurile?
- Desigur.
- Doamne, ce se va întâmpla cu mine acum?
- În primul rând, să nu-ţi fie frică! Vei primi o ofertă, gândeşte-te bine de asta. Te las înapoi, în propriul tău corp. După mentalitate pământeana, de două săptămâni eşti în congelator. Spune-le ce-ai experimentat.
- Nu mă vor crede...
- Vrei să încerci?
- Merg, Doamne!
La pompe funebre, în sala frigorifică, şeful, cu nişte gropari stăteau la discuţii.
- Băiete! Tava 22 ar trebuie să fie scoasă. În curând începe spectacolul.
- Stai o clipă! Am tras-o.
Conducătorul auto, cu corpul ca o carnea tocată, a început să povestească din tavă.
- Oameni buni, imaginaţi-vă, m-am întâlnit cu Dumnezeu!
- Amice, tu ia-l de picioare, eu îi prind de braţe. Il aruncam în sicriu! Să nu facă mişto de noi, un cadavru de două săptămâni, care nici organe interne nu mai are.
- Unde mi-au dispărut organele interne?
- Unde crezi? La necropsie le-au scos, pentru că la niciun om nu s-a văzut un corp atât de zdrobit. Au fost interesaţi de organe.
- Nu vezi, că vorbesc cu tine aici fără organe?
- Asta e culmea obrăzniciei, micuţule! Fuga înapoi în sicriu! Dacă aş şti că nu e aşa, cum am spus, s-ar putea sa mă gândesc chiar să chem un doctor. Paf! Hai să-l băgăm înapoi in sicriu. Prinde-l, tu să îngenunchezi pe capac, amice. Închide şuruburile. Cu ăsta nu vom mai avea de lucru.
Dar şoferul nu s-a potolit şi a vorbit şi a tot vorbit, şi antreprenorul de pompe funebre cu colegii nu ştiau ce să facă...
- Recent, s-a inventat sicriul izolat fonic. Avem unul, aduceţi-! M-am tot gândit, cine naiba are nevoie, şi cu ce scop, dar acum ne prinde bine. Îl prindem pe asta cu totul şi-l băgăm, pentru că lada e suficient de mare. Pune partea de sus, înşurubează!
- Am înţeles.
- Bine, adu-mi un stetoscop! Dar, tipul încă mai vorbeşte. Auziţi ceva?
- Eu nimic.
- Nu mai poate fi problemă. Îndoliaţii se adună şi înmormântarea se va desfăşura în mod normal.
Şoferul s-a trezit din nou acolo sus.
- Domnule, n-am reuşit!
- Ai făcut-o! Ai încercat! Haide, acum eu conduc!
- Vin, Doamne!
Malul Peţei schimbat
Sub frunzișul alb-negru, caut urma tramvaielor galbene.Undeva, lângă rotile ce sar pe caldarâm, îl caut pe acel om cu respectul sfâșiat și cu viaţă furtunoasă, pe undeva din apropiere de Mecențiu, făcând naveta intre cafenele cu Goga. Poate mai există o urmă - pusă sub o lupă puternică – a lui Juhász Gyula sau Iosif Vulcan în zidul mănăstirii Premonstratenșilor și pietrele cubice se vor repune la loc toate, chiar și acelea de pe strada Arany János.
Răspunzând unor invitaţii retroactive, domni cu cilindru îmbrăcați celebru după moda de la începutul secolului trecut, însoţiţi de doamne purtând umbrele agăţate de braţ vor aduna străzile demolate, într-o imensă muncă voluntară. Mi-e dor de această ciclicitate, cu amintiri înghețate, îmbibate în venele mele, visez frumusețea tramvaielor fără uși.
Aleile străjuite de castani, mă conduc spre interiorul Bazilicii, să-mi regăsesc sufletul, cât mai des, nu numai în ani bisecți în mare grabă.
Caut turnurile pe care le ştiam, și mă întreb de alte turnuri, care au crescut parcă de nicăieri. Orașul s-a schimbat atât de mult încât fără exagerare, m-aş putea pierde poate, chiar în Piața Bémer - azi Ferdinand. Nimic nu e la locul potrivit dar totuși, ca pentru păstrăvii unui pârâu de munte, vatra mea e acest furnicar de pe Criș, plin cu Bănci și oficii de schimb valutar, chiar dacă încă îmi apar în memorie ca nişte fotografii estompate, străzile liniștite unde prezența vehiculelor era curiozitate. În acest oraș schimbat, orașul autovehiculelor de pe malul Peței - oare știți ce este ea -, unde trotuarele s-au închis și s-au transformat în parcări de auto aglomerate de culoare uniformă, încă mai pot trăi și oamenii, fără mustrare și plată de amenzi... în mod divers, orădenesc.
Spionizaţie
La datorie
Înveliş
De câte ori şi pe cât de
mulţi oameni a pus pe gânduri un copac obişnuit, pe lângă care în mod normal
trecem neatenţi? Fă o încercare seara, când până şi greierii răsuflă uşuraţi
după căldura de peste zi, cântând o serenadă în grup.
Ia-ţi osteneala, stai jos şi uită-te la fenomenala apariţie luminată de lună, aşa cum năluceşte conturul miilor de frunze în aparent dezorganizata pădure de crengi, privirea-ţi percepând-o ca pe un tot unitar. N-ai crede că există trunchi, ramuri groase, iar rădăcina cade complet în uitare. Numai la coroană te uiţi şi la răspândirea binevoitor ocrotitoare a cerului înstelat de deasupra ta; nu există plapumă mai sigură pentru un copac.
Nici chiar pe timp de noapte când absorbţia de lumină este înlocuită cu emitere de dioxid de carbon.
Cort presărat cu milioane de stele, până şi norii au fugit. Deşi e noapte, simţi totuşi cât se poate de limpede că nu au nici urmă în noaptea sufocantă, când apa râului este mai caldă decât în timpul zilei; nicăieri nu există felinare mai estetice.
”Şefa”, mare cât o farfurie întinsă, doar îşi imaginează că este stăpână fiind, comparativ cu majoritatea – chiar şi faţă de cele minuscule, abia pâlpâitoare –, de milioane de ori mai mică. Şi poate uneori chiar conştientizează acest lucru, de aceea îşi schimbă forma de patru ori pe lună. Însă copacul, aceast purtător ideal de stele se contopeşte întelept în copia terestră a macrocosmosului. Finit, iar nu infinit, înmagazinează nenumărate frunze, noaptea asemănătoare stelelelor, şi cu o infinită înţelepciune se înveleşte cu finitul zis infinit.
Pasagerul
Taxiul s-a oprit cu mare scârţâială, lângă pasagerul cu un aspect ciudat. Şoferul trânti uşa şi aproape strigă la el:
- Haide, intră rapid ! Nu am timp de pierdut.
Pasagerul cu faţa blândă a urcat, iar şoferul a ţâşnit cu nouăzeci la ora înăuntrul oraşului.
De unde o fi venit ăsta? Poate de pe Lună? Și cum de arată atât de interesant? – gândi şoferul, apoi se adresa călătorului:
- Unde vrei să mergi?
- Nu ai cumva o hartă?
- Ba da, desigur!
- Eşti amabil să mi-o arăţi?
- Pofteşte.
- Acum, te rog du-mă aici.
- Dar, ăla e un loc în afara orașului, nu zăresc nimic în apropiere. De ce te duci acolo?
- Ai hobby-ul să le soliciţi pasagerilor să declare care dintre ei şi cu ce gând se deplasează acolo?
- Unde? La urma urmei, du-te unde vrei ...
- Ai face mult mai bine să te uiţi înainte, în timp ce conduci!
- Oh, vă rog, sunt şofer profesionist, nu am avut niciun accident!
- Știu, doar o mulţime de ciocniri...
- Pălăvrăgeli! Am o serie de colegi neglijenţi şi nerăbdători. Apropo, de unde ştii toate astea?
- Acum, nu fiţi preocupat de asta. Vă sugerez să priviţi înainte şi să nu stoarceţi pedala de gaz.
- Oh, Doamne! - strigă şoferul şi cu viteză uriaşă conduse prin locul de trecere pentru pietoni.
Şi-a închis ochii, n-a mai putut nici frâna, doar cu picioarele lipite de pedală, strigă:
- E o nebunie, ce despăgubire şi câte costuri de judecată o să am de plătit ca să mă scot din mizerie!
- Mai încet, omule! - zise pasagerul.
- Of, ce s-a întâmplat? M-am dus printre ei aşa cum trece cuţitul prin unt! Nimeni nu are probleme, nici măcar maşina...
- Uite, cum trece cuţitul prin unt? Deşi o face încet, totuşi cred că nu aşa am trecut eu printre ei.
- Bine... Putem să ne tutuim?
- Desigur că da. În limba mea maternă nici nu există altă posibilitate în afară de tutuială.
- Pai, care este limba ta maternă?
- Acum nu-i important, ne înţelegem bine, nu-i aşa?
- Păi, ai dreptate, mai degrabă m-am dus printre ei, ca lumina prin fereastră...
- Aceasta este o analogie mai bună, dar să te uiţi înainte, deoarece conduci mult prea repede în continuare!
- Doamne Dumnezeule! Merg pe contrasens! Ciocnire frontală!
- Nu ţipa şi nu trage de volan!
După ce au trecut prin cinci maşini, ca raza de lumina prin rază de lumina, pasagerul a condus maşina pe banda de trafic corespunzătoare.
- Ce eşti tu? Magician? Nu cumva să vii cu poveşti că tu eşti Iisus! Eu nu cred în chestii de-astea!
- Și de ce nu crezi?
- Fiindcă eu sunt mult mai iluminat!
- De crezi, de nu, eu sunt!
- Aici opresc. Ieşi afară băiete, nu transport idioţi... Știi ce? Fac o excepţie. Nu-mi pasă de tine, dacă plăteşti taxa de transport, din partea mea poţi să stai.
- Nu ştiu de ce nu te uiţi înainte în timp ce conduci? Şi de ce trebuie să mergi aşa de repede?
- Nu mă tot certa, eu sunt cel mai bun pilot de-aici!
A privit înainte şi cu un răcnet puternic, realiză că semnalul de la barieră era deja roşu, iar el a alergat direct spre trenul care trecea şi prin care a alunecat ca prin lumină.
- Trucuri bune şi vechi! De ce nu le valorifici?
- Nu înţeleg ce vrei să spui!? La oameni nici nu te-ai gândit, doar la bani. Se pare că nici nu ţi-a trecut prin cap că puteai aduna douăzeci de morţi cu aceasta lipsă de concentrare măruntă.
- Las-o baltă, doar am avut noroc! Eu tot cred că eşti un fel de magician, sau ceva asemănător.
- Crezi că este normal că nimeni nu a suferit nici o rană, nici măcar tu?
- Ți-am spus, ca eşti magician!
- Crede-mă, ca nu sunt. Uită-te în faţă!
- Oh, încă un tren! Nici nu există două bariere atât de apropiate!
Si au plutit în derivă, prin trenul accelerat.
- Băiete, îţi recomand următoarele: dau drumul camerei de filmat, ne ciocnim şi cu următorul tren, astfel încât documentăm trucul. În plus, şi pe locomotivă există o camera de filmat în faţă. Vom deveni vedete pe pământ! Vom avea o grămadă de bani, ajunge doar să faci trucul, ca de obicei!
- Eu nu am făcut niciun truc, chiar dacă tu aşa numeşti cele întâmplate. Îţi zic din nou, nu va mai fi ceea ce a fost!
- Vrei să spui că nu-l faci încă o data?
- Nu-l mai fac!
- Sigur că-l faci, pentru viaţa ta! Leagă-te bine, vine trenul!
S-au pornit din loc, direct la tren!
- Fiule, asta a fost dur, la celelalte nu am simţit nimic!
- Ce ar fi să te uiţi jos?
- De ce, şi de unde să mă uit?
- Ei bine, de aici, acolo jos.
- Doamne, unde mă aflu, sau mai exact, unde suntem?
- Uită-te niţel mai încolo, în direcţia maşinii tale!
- Nu-mi face de-astea. Acum ce mai este? Cât trăiam, ameţeam. Întotdeauna aveam frică de înălţimi. Phu! Mi-e greaţă să mă uit în jos... Ia-mă de-aici!
- Din partea mea, dacă doreşti putem coborî mai jos. Eşti sigur că vrei?
- Nu vreau nimic altceva! Ce mecanic sălbatic! Staţia este la un kilometru în urma noastră... A mototolit maşina sub tren!
- Aşa cum nici tu n-ai putut opri brusc, în plină viteză, şi trenului îi trebuie aproape un kilometru să frâneze.
- Oh, Dumnezeule! Câţi bani mă va costa?!
- Ei bine, tu nu vei avea de plătit nimic.
- Ce vrei să spui?
- Ar fi bine să te uiţi un pic pe fereastră!
- Problema e că nici nu mai văd fereastra! Practic s-a topit ca fierul vechi.
- Totuşi, încearcă de la distanţă cumva!
- Ăla-s eu?
- Ăla, eşti tu!
- Îmi spui acum cine eşti???
- Uite omule, eu ţi-am mai spus o dată în maşină!
- Acum, nu mă zăpăci. În viaţa mea niciodată n-am crezut decât în ceea ce văd, aud sau experimentez.
- Ce-ai văzut? Ce ai auzit? Ce-ai experimentat în ultima jumătate de oră?
- Ce să fi văzut, la ce te gândeşti?
- Din perspectivă umană, ţie ţi se pare normal să loveşti oameni, sa te ciocneşti frontal, să intri într-un tren de două ori la rând?! Nicio zgârietură, nicio victimă!
- Cum să nu fie? E maşina mea...
- Te-am avertizat că nu va fi încă un...
- Încă un ce? Cine sau ce te crezi, să mă tot dăscăleşti? Apari, de parcă ai juca rolul lui Dumnezeu, şi eu nu cred în astfel de prostii!
- Unde eşti acum? În starea ta fizică, acolo jos, şi în acelaşi timp aici, conversezi cu mine.
- Bună întrebare! Probabil mi-ai dat nişte halucinogene. Apropo, să-ţi răspund la întrebare. Cu siguranţă există nişte spaţii curbe, mai ştiu eu ce alte lucruri extraordinare... Ştii ca există de astea? S-au adunat, pentru ca totul şi toată lumea să scape nevătămate.
- Omule, cel puţin de-ai avea cunoştinţe minime despre ştiinţa umană! Vorbeşti prostii! Ar fi bine, să te gândeşti un pic!
- La ce să mă gândesc? Nu mă mai ameninţa!
- Crezi ca te ameninţ? Cum te simţi?
- Cel mai surprinzător este faptul, că în toată viaţa mea nu m-am simţit mai bine!
- Deşi nici nu eşti în viaţă!
- Am ceva experienţă în apropierea morţii? Eu nu sunt o lumina albastră!
- Nu eşti o lumină albastră, asta e sigur.
- Oh, haide, soseşte ambulanţa! Mă scot ei din maşină şi apoi o sa mă refac!
- Uită-te bine, sau deloc!
- Am verificat. Din păcate, din masa aia de carne, nu mai fac om... De ce ai mi-ai făcut asta?
- Ce am făcut? Într-o oră şi jumătate ţi-am salvat viaţa de patru ori, ţie şi încă la douăzeci de oameni.
- Chiar eşti cine spui?
- A câta oară să-ţi mai spun?
- Uite, atunci nu ai o strategie suficient de deschisă. Ar fi bine să ştii că aproape nimeni nu crede cu adevărat în tine.
- Aceasta este o exagerare fundamentală.
- Exagerare sau nu, asta este! Atunci, ce se va întâmpla cu mine?
- Ai citit Biblia?
- Am citit-o, da!
- Ştiu că ai citit-o, de aceea am spus. Ştii ce...
- Să nu confunzi fazonul cu sezonul! Doar nu vrei să spui ca ar trebui luat în serios?!
- Odată am susţinut, acum foarte mult timp. Nici acum, nu pot zice altfel.
- Omule, eşti înfricoşător! Atunci ce se va alege de mine? Acolo sunt scrise două posibilităţi. După moarte, există un loc unde sunt fete, joci cărţi, şi celălalt, în care se cantă la harpă. Nu vreau harpe!
- Ştii să cânţi la harpă?
- Nu. Şi nici nu doresc să învăţ!
- De ce crezi că ar trebui să cânt la harpă?
- Ei bine, mă duc să joc cărţi...
- Asta nu-i aşa de simplu. Acolo cărţi nu se joacă. Ai spus că ai citit Biblia.
- Spune-mi, acela e un loc atât de rău, cum l-ai descris?
- Nu cred că îţi poţi imagina cât e de rău.
- Atunci nu eşti bun, pentru că într-un un asemenea loc nu poţi trimite oameni pentru totdeauna.
- Ai înţeles două lucruri: eu nu am trimis pe nimeni, nicăieri, alegi după propria ta decizie unde vrei să mergi. Un alt lucru pe care ar trebui să-l realizezi, din punctul tău de vedere timpul a dispărut, nu mai are nici un sens-
- De fapt, şi acum stăm la taclale de vreo zece minute...
- Uită minutele! Nu sunt decât termeni pământeni. Uită-te jos, ce vezi?
- ...
- Şi acum ce vezi?
- Pe soţia mea, cam schimbată!
- E mai în vârsta cu doi ani şi încă mai poartă doliu. Nu există timp, doar voi oamenii ziceţi aşa. În realitate, e vorba despre un prezent etern. Voi cronometraţi timpul, deoarece zilele şi nopţile alternează, mai şi îmbătrâniţi. În caz contrar, nici voi nu v-aţi ocupa cu existenţa, sau non-existenţa lui.
- Ce s-a întâmplat cu soţia mea, cine-i tipul de lângă ea?
- E tânăra încă şi mai are cincizeci de ani de trăit.
- Deci, va trăi atât de mult?
- Da, aşa că nu te poţi aştepta să stea de una singură.
- Dacă ceea ce există în Scripturi a fost atât de mult luat în serios, de ce nu le dai de înţeles oamenilor mai clar?
- Nu te înţeleg...
- Să zicem, dacă în fiecare zi ai face miracole, ai apărea peste tot, atunci toată lumea ar crede în tine.
- Omule, gândeşte-te ce s-a întâmplat cu puţin timp în urmă. Ai spus că nu era nimic neobişnuit. Acum încă formulez după raţionamentul tău uman.
- Da, ştiu ce ai făcut, acum înţeleg. Dar nu de ce numai mie şi de ce acum?
- Nu numai ţie, ci tuturor, dar să te întreb şi eu. O perioadă de timp ai refuzat şi tu să crezi care este situaţia?
- Atât de mult, încât nici acum nu ştiu cum stau lucrurile... De fapt ai spus că Tu eşti al tuturora, în toate timpurile şi în toate lucrurile.
- Da, în viaţa fiecărui om. Poate nu chiar atât de spectaculos, dar la fel de eficient, să utilizez din nou un termen uman.
- Nu mă minţi! Există o serie de copilaşi în Africa...
- Le ţin mâinile!
- Mare lucru, acolo mor de foame!
- Ai fost întotdeauna atât de gras că, de ai fi mâncat câteva linguri mai puţin, zilnic puteai salva un om.
- Text demagogic!
- Nu e demagogic, toată lumea ar putea face acest lucru, nu numai tu. Înţeleg ce vrei să spui. Da, există o serie de oameni prea bogaţi! Ştiu prin ce metodă s-au înstărit, nu-i invidia!
- Da, îmi amintesc, cămila prin urechea acului...
- Încă îi invidiezi, cu toate ca material nici nu mai trăieşti.
- Ştii, eu am condus toată ziua, ca un animal, iar ăia au bani de numa!
- Nu-i invidia pe cei care au cât să cumpere o ţară! Toată lumea va da socoteala pentru ce face.
- Spune-mi, toţi se judecă în acest mod interactiv?
- Toată lumea se auto condamnă.
- Nu vrei să spui că cineva se duce voluntar în iad? Să zicem Hitler s-a dus aşa?
- În ultima clipa, şi după cum vezi, chiar mai târziu există posibilitate de a regreta. În cazul persoanei amintite, departe de a fi domn, ai atins punctul primordial! Pentru ca cineva sa ceară amărăciune veşnică, trebuie să fie rău toată viaţa, periculos pentru toţi, şi toată lumea.
- Nu-mi spune că Hitler s-a pocăit pentru păcatele lui?
- Voi spune doar, că cine a trăit o viaţă ca el, nu se prea poate imagina că s-a căit sincer.
- Te-am înţeles. Sa ştii ca e atât de liniştitor! Şi ce se întâmplă cu acei mulţi, care nu ştiu nimic de tine? Boşimanii şi de alte culturi indigene?
- Să nu-ţi faci griji despre ei!
- Te-ntreb numai pentru că ai spus, că cine nu te urmează, e dus... Literalmente, nu-mi amintesc, nu am studiat Scripturile atât de profund.
- În mare ai dreptate. Tu m-ai urmat?
- N-am făcut-o...
- Crede-mă, că boşimanii, dacă pe ei i-ai menţionat, poate mă urmează mai mult decât cei care mă cunosc bine.
- Cine te ştie bine? Nimeni...
- N-aş zice asta! Eu mi-am făcut datoria! Nu ştiu cine ar face dintre oameni?!
- Bine. Ai fondat Biserica, şi cum sunt conducătorii bisericii? Bande de criminali josnici! Nu-i aşa?
- Îţi aminteşti? Acum nici eu nu mă citez literalmente, zic doar esenţa. Cine mă urmează, trebuie să-şi poarte crucea, şi cine mă urmează, va fi percheziţionat.
- Da, îmi amintesc, dar e greu de crezut că exişti... Tu eşti Dumnezeu, sau sunt trei Dumnezei? Cum vine asta?
- Nu, nu sunt trei Dumnezei, nici doi. E Unul!
- Deci, acum vorbesc cu Dumnezeu?
- Deci acum vorbeşti cu Dumnezeul!
- Şi cum vine cu evreii?
- Am spus eu că legea trebuie schimbată? Am afirmat exact opusul! Mama mea şi tatăl meu vitreg, precum şi toţi discipolii mei erau evrei. Nu-ţi face griji despre ei!
- Dar neagă totul despre tine.
- Aminteşte-ţi, toată lumea va avea un interviu personal.
- Şi cum e cu preoţii?
- Ți-am spus că nu totul trebuie să fie luat drept adevărat.
- Pentru că ei sunt nişte fiinţe supranaturale?
- Nu, sunt oameni, cu exact aceleaşi defecte ca tine. Cei mai mulţi dintre ei totuşi încearcă să-sóşi facă datoria şi să înveţe ceea ce se aşteaptă de la ei. Ştii bine că nu există nici un om fără de păcate, nici ei nu fac excepţie.
- Ei bine, nu sunt sigur că m-ai convins...
- În anumite locuri, dacă atingi un copil, deja se defineşte ca fiind hărţuire sexuală. Ştiu, că dintr-o dată asta ţi-a trecut prin minte.
- Îmi poţi vedea gândurile?
- Desigur.
- Doamne, ce se va întâmpla cu mine acum?
- În primul rând, să nu-ţi fie frică! Vei primi o ofertă, gândeşte-te bine de asta. Te las înapoi, în propriul tău corp. După mentalitate pământeana, de două săptămâni eşti în congelator. Spune-le ce-ai experimentat.
- Nu mă vor crede...
- Vrei să încerci?
- Merg, Doamne!
La pompe funebre, în sala frigorifică, şeful, cu nişte gropari stăteau la discuţii.
- Băiete! Tava 22 ar trebuie să fie scoasă. În curând începe spectacolul.
- Stai o clipă! Am tras-o.
Conducătorul auto, cu corpul ca o carnea tocată, a început să povestească din tavă.
- Oameni buni, imaginaţi-vă, m-am întâlnit cu Dumnezeu!
- Amice, tu ia-l de picioare, eu îi prind de braţe. Il aruncam în sicriu! Să nu facă mişto de noi, un cadavru de două săptămâni, care nici organe interne nu mai are.
- Unde mi-au dispărut organele interne?
- Unde crezi? La necropsie le-au scos, pentru că la niciun om nu s-a văzut un corp atât de zdrobit. Au fost interesaţi de organe.
- Nu vezi, că vorbesc cu tine aici fără organe?
- Asta e culmea obrăzniciei, micuţule! Fuga înapoi în sicriu! Dacă aş şti că nu e aşa, cum am spus, s-ar putea sa mă gândesc chiar să chem un doctor. Paf! Hai să-l băgăm înapoi in sicriu. Prinde-l, tu să îngenunchezi pe capac, amice. Închide şuruburile. Cu ăsta nu vom mai avea de lucru.
Dar şoferul nu s-a potolit şi a vorbit şi a tot vorbit, şi antreprenorul de pompe funebre cu colegii nu ştiau ce să facă...
- Recent, s-a inventat sicriul izolat fonic. Avem unul, aduceţi-! M-am tot gândit, cine naiba are nevoie, şi cu ce scop, dar acum ne prinde bine. Îl prindem pe asta cu totul şi-l băgăm, pentru că lada e suficient de mare. Pune partea de sus, înşurubează!
- Am înţeles.
- Bine, adu-mi un stetoscop! Dar, tipul încă mai vorbeşte. Auziţi ceva?
- Eu nimic.
- Nu mai poate fi problemă. Îndoliaţii se adună şi înmormântarea se va desfăşura în mod normal.
Şoferul s-a trezit din nou acolo sus.
- Domnule, n-am reuşit!
- Ai făcut-o! Ai încercat! Haide, acum eu conduc!
- Vin, Doamne!
Malul Peţei schimbat
Sub frunzișul alb-negru, caut urma tramvaielor galbene.Undeva, lângă rotile ce sar pe caldarâm, îl caut pe acel om cu respectul sfâșiat și cu viaţă furtunoasă, pe undeva din apropiere de Mecențiu, făcând naveta intre cafenele cu Goga. Poate mai există o urmă - pusă sub o lupă puternică – a lui Juhász Gyula sau Iosif Vulcan în zidul mănăstirii Premonstratenșilor și pietrele cubice se vor repune la loc toate, chiar și acelea de pe strada Arany János.
Răspunzând unor invitaţii retroactive, domni cu cilindru îmbrăcați celebru după moda de la începutul secolului trecut, însoţiţi de doamne purtând umbrele agăţate de braţ vor aduna străzile demolate, într-o imensă muncă voluntară. Mi-e dor de această ciclicitate, cu amintiri înghețate, îmbibate în venele mele, visez frumusețea tramvaielor fără uși.
Aleile străjuite de castani, mă conduc spre interiorul Bazilicii, să-mi regăsesc sufletul, cât mai des, nu numai în ani bisecți în mare grabă.
Caut turnurile pe care le ştiam, și mă întreb de alte turnuri, care au crescut parcă de nicăieri. Orașul s-a schimbat atât de mult încât fără exagerare, m-aş putea pierde poate, chiar în Piața Bémer - azi Ferdinand. Nimic nu e la locul potrivit dar totuși, ca pentru păstrăvii unui pârâu de munte, vatra mea e acest furnicar de pe Criș, plin cu Bănci și oficii de schimb valutar, chiar dacă încă îmi apar în memorie ca nişte fotografii estompate, străzile liniștite unde prezența vehiculelor era curiozitate. În acest oraș schimbat, orașul autovehiculelor de pe malul Peței - oare știți ce este ea -, unde trotuarele s-au închis și s-au transformat în parcări de auto aglomerate de culoare uniformă, încă mai pot trăi și oamenii, fără mustrare și plată de amenzi... în mod divers, orădenesc.
Spionizaţie
Sub acoperişul nopţii,
holbandâ-şi ochii cu viclenie, urmărind ce se petrece în afara camerei, se
simti un adevărat centru informaţional. Colector esenţial de informaţii în
persoană, regele cercetaşilor.
Cu ajutorul a trei telescoape urmărea toate apartamentule din vecini. Bineînţeles în primul rând pe acelea în care avea acces vizual. Mulţumită marii blocomode, la zeci de locuinţe avea modalităţi confortabile de incursiune. Pentru ca, în domeniul spionajului privat, împlinirea-i să fie perfectă – el adunând informaţiile pentru sine -, a urmat un curs intensiv de citire de pe buze destinat surzilor. Cursul a fost intesiv doar pentru el, căci auzea discursul.
"Mă întreb ce-o fi făcând în baia aia?" Mişună, frecându-şi uşor mâinile; e oarecum lipsit de fantezie, deoarece atât de multe lucruri nu se pot face într-o baie. Apoi când, după părerea lui în mod neruşinat, a închis jaluzelele, tulburându-i activitatea confortabilă de contraspionaj, îşi mută privirea cu un etaj mai jos, puţin spre dreapta, unde lumina încă ardea.
Un bărbat și o femeie față în față în picioare."Poate că se țin de fleacuri sau se ceartă. Văd că spune "mură". Poate cap de mură... Cert e că scăfârlia tipului e roşie, aha, deci ăstuia-i zboară gândul la femeie. Acuma, se ştie că murele sunt zgrunţuroase, pe când chipul domniţei nu-i defel şi, dacă văd eu bine, dă semne că ar vrea s-o muşte.
Da, acum e sigur că se luptă! A ajuns la concluzia asta, după ce de câteva ori a avut impresia că „în mod cert" le-a citit pe buze numele fructului amintit.
Se suceau tot mai violent, desigur aşa arată o criză tipică de nervi, dar cine ştie, nu-i exclus nici că dansează. Cum ar trebui să decidă? Rapid trecu numele lor în carnetul cu pătrăţele. A auzit că necooperanţii de acest fel asta merită, bărbatul fiind atât de josnic, încât cu o singură mișcare a tras perdelele, iar el niciodată n-a aflat motivul pasiunii dezlănţuite.
S-a scărpinat pe burta cât un butoi de bere, a mai dat pe gât câteva leacuri împotriva deshidratării şi a schimbat direcţia. Cei de la numărul 86, ca pentru a-l deruta, mimau repaos la pat în timp ce, cu mare probabilitate, tăinuiau informaţii, frământându-se conspirativ. Semănau cu cei cu cap de mure de dinainte, dar a decis că s-au manifestat diferit în nevroze.
"Cap de mure" – căzu pe gânduri - asta nu poate fi decât un fel de cod, nimeni nu spune aşa ceva într-o conversație obişnuită, nici în cele mai întunecate ore ale serii. I-a şi notat într-un alt maculator cu foi volante, între mulțimea de "coduri" prinse, reale sau bănuite, ce așteptau să fie descifrate de printre grămada de cuvinte.
Femeia, de parcă i s-ar fi pus sare pe coadă, sări la fereastră, obturând camera. Pe cei de la numărul 86, de asemenea i-a înscris furios în carnetul ăla cu pătrăţele. În locuinţele conspirative mulţi, unul după altul, au stins luminile, la urmă una singură a rămas luminată. Un bec de vreo patruzeci pâlpâia foarte slab, dar tehnica lui nu putea fi perturbată.
Cu o tehnologie de vârf şi lentile optice făcute de el pe baza unui prospect de binocluri destinate copiilor, controla zona. În orice caz, n-a făcut un lucru de mântuială, căci putea vedea până şi craterele de pe lună cu tot cu mulţimea de sabotori tremurând de frig ascunşi în ele.
Fereastra slab iluminată a rămas pentru el un mister etern, fără explicaţii, căci tanti Ienupăr - cum numea el această sursă de pericol - de ce stătea gata de plecare pe un scaun în mijlocul cameriei, cu valiza alături, cu corpul drept, trunchiul vertical, genunchii strânşi şi o pălărie tricotată pe cap. Valiza de lemn de lângă ea era într-adevăr foarte veche.
De ani de zile îi trece numele dintr-un caiet în altul, dar nici după filtrarea multitudinii de acţiuni menite să-l deruteze nu reuşeşte să dezlege misterul valizei, al cocului cărunt, al şederii şi aşteptării îndelungi şi nici a celorlalte
posibilităţi „codate” născocite de el. Ba îi scrie numele în caietul cu pătrăţele, ba îl şterge, însă acum, în această noapte plină de pericole, doar aparent săracă în evenimente, i se aprinde becul în cap în semn de iluminare.
"Tanti Ienupăr e conspiratoarea şefă, toţi ceilalţi sunt doar amatori."
Are şi telescop în infraroşu, ar putea să monitorizeze activităţile oricui, însă această doamnă, imitând o şedere liniştită pe o valiză, nu poate fi decât capul grupării de spioni, asta o face profesionistă! Astfel încearcă să distragă atenţia de la îndârjita-i activitate.
Îi trece numele în ambele caiete şi, punând binoclurile de-o parte, se lasă pe spate, considerându-se dezvăluitorul unei serii de comploturi ce durează de ani de zile.
Instigatoarea a fost capturată.
Cu ajutorul a trei telescoape urmărea toate apartamentule din vecini. Bineînţeles în primul rând pe acelea în care avea acces vizual. Mulţumită marii blocomode, la zeci de locuinţe avea modalităţi confortabile de incursiune. Pentru ca, în domeniul spionajului privat, împlinirea-i să fie perfectă – el adunând informaţiile pentru sine -, a urmat un curs intensiv de citire de pe buze destinat surzilor. Cursul a fost intesiv doar pentru el, căci auzea discursul.
"Mă întreb ce-o fi făcând în baia aia?" Mişună, frecându-şi uşor mâinile; e oarecum lipsit de fantezie, deoarece atât de multe lucruri nu se pot face într-o baie. Apoi când, după părerea lui în mod neruşinat, a închis jaluzelele, tulburându-i activitatea confortabilă de contraspionaj, îşi mută privirea cu un etaj mai jos, puţin spre dreapta, unde lumina încă ardea.
Un bărbat și o femeie față în față în picioare."Poate că se țin de fleacuri sau se ceartă. Văd că spune "mură". Poate cap de mură... Cert e că scăfârlia tipului e roşie, aha, deci ăstuia-i zboară gândul la femeie. Acuma, se ştie că murele sunt zgrunţuroase, pe când chipul domniţei nu-i defel şi, dacă văd eu bine, dă semne că ar vrea s-o muşte.
Da, acum e sigur că se luptă! A ajuns la concluzia asta, după ce de câteva ori a avut impresia că „în mod cert" le-a citit pe buze numele fructului amintit.
Se suceau tot mai violent, desigur aşa arată o criză tipică de nervi, dar cine ştie, nu-i exclus nici că dansează. Cum ar trebui să decidă? Rapid trecu numele lor în carnetul cu pătrăţele. A auzit că necooperanţii de acest fel asta merită, bărbatul fiind atât de josnic, încât cu o singură mișcare a tras perdelele, iar el niciodată n-a aflat motivul pasiunii dezlănţuite.
S-a scărpinat pe burta cât un butoi de bere, a mai dat pe gât câteva leacuri împotriva deshidratării şi a schimbat direcţia. Cei de la numărul 86, ca pentru a-l deruta, mimau repaos la pat în timp ce, cu mare probabilitate, tăinuiau informaţii, frământându-se conspirativ. Semănau cu cei cu cap de mure de dinainte, dar a decis că s-au manifestat diferit în nevroze.
"Cap de mure" – căzu pe gânduri - asta nu poate fi decât un fel de cod, nimeni nu spune aşa ceva într-o conversație obişnuită, nici în cele mai întunecate ore ale serii. I-a şi notat într-un alt maculator cu foi volante, între mulțimea de "coduri" prinse, reale sau bănuite, ce așteptau să fie descifrate de printre grămada de cuvinte.
Femeia, de parcă i s-ar fi pus sare pe coadă, sări la fereastră, obturând camera. Pe cei de la numărul 86, de asemenea i-a înscris furios în carnetul ăla cu pătrăţele. În locuinţele conspirative mulţi, unul după altul, au stins luminile, la urmă una singură a rămas luminată. Un bec de vreo patruzeci pâlpâia foarte slab, dar tehnica lui nu putea fi perturbată.
Cu o tehnologie de vârf şi lentile optice făcute de el pe baza unui prospect de binocluri destinate copiilor, controla zona. În orice caz, n-a făcut un lucru de mântuială, căci putea vedea până şi craterele de pe lună cu tot cu mulţimea de sabotori tremurând de frig ascunşi în ele.
Fereastra slab iluminată a rămas pentru el un mister etern, fără explicaţii, căci tanti Ienupăr - cum numea el această sursă de pericol - de ce stătea gata de plecare pe un scaun în mijlocul cameriei, cu valiza alături, cu corpul drept, trunchiul vertical, genunchii strânşi şi o pălărie tricotată pe cap. Valiza de lemn de lângă ea era într-adevăr foarte veche.
De ani de zile îi trece numele dintr-un caiet în altul, dar nici după filtrarea multitudinii de acţiuni menite să-l deruteze nu reuşeşte să dezlege misterul valizei, al cocului cărunt, al şederii şi aşteptării îndelungi şi nici a celorlalte
posibilităţi „codate” născocite de el. Ba îi scrie numele în caietul cu pătrăţele, ba îl şterge, însă acum, în această noapte plină de pericole, doar aparent săracă în evenimente, i se aprinde becul în cap în semn de iluminare.
"Tanti Ienupăr e conspiratoarea şefă, toţi ceilalţi sunt doar amatori."
Are şi telescop în infraroşu, ar putea să monitorizeze activităţile oricui, însă această doamnă, imitând o şedere liniştită pe o valiză, nu poate fi decât capul grupării de spioni, asta o face profesionistă! Astfel încearcă să distragă atenţia de la îndârjita-i activitate.
Îi trece numele în ambele caiete şi, punând binoclurile de-o parte, se lasă pe spate, considerându-se dezvăluitorul unei serii de comploturi ce durează de ani de zile.
Instigatoarea a fost capturată.
Construcţie veche,
răsucită lateral, cu ghizdul şi cele două grinzi putrezite. Deşi iniţial
paralele acum, sub povara timpului, sunt alunecate într-o parte. Se odihnesc.
Înca susţin cilindrul și pe el vechiul lanţ.
Pe vremuri avea două manete, acum unul s-a pierdut; a devenit protectoare de
adâncuri, donatoare de apă alunecată într-o parte.
Toate cele de vârsta ei au renunţat, apa le-a secat, s-au prăbuşit, predând ştafeta uneia săpate ceva mai incolo. Azi fântânile se forează, dar această veche eroină încă poartă greutatea datoriei sale.
Fiind rar folosită, apa nu-i mai e la fel de limpede ca-n tinereţe, dar ea ignoră orice conductă de apă şi nu o interesează nici planurile. Plenitudinea e primordială! Cândva, cineva a săpat-o prin muncă grea, pentru ca ea să dea apă. Şi supravietuind colegilor atât de aroganţi, celor cu apa secată, ea străjuieşte dârză peste douăzeci și cinci de metri adâncime, făcându-şi treaba până când se va autodistruge sau va fi prabuşită cu forţa. Dar cel mai frumos e că ea nu emite filosofii înalte despre propria-i persoană, n-are probleme de autoevaluare. N-a fost atinsă nici măcar de o vagă adiere de orgoliu. Doar potopurile de ploaie turnate de nori timp de aproape o sută de ani e de datoria fântânii să le suporte, la fel şi căldura verii sau gerul iernii precum şi toate celelalte schimbări neaşteptate, iar nu lamentările în faţa pericolelor, deoarece ea are un rol mult mai important, chiar şi aşa, sucită într-o parte.
Nu e nevoie de nicio furtună! Poate s-ar prăbuşi la o simplă suflare, însă până când putregaiul ei e pătruns de sentimentul datoriei şi de convingerea că existenţa-i are un sens, ea nu va putea fi dărâmată.
Toate cele de vârsta ei au renunţat, apa le-a secat, s-au prăbuşit, predând ştafeta uneia săpate ceva mai incolo. Azi fântânile se forează, dar această veche eroină încă poartă greutatea datoriei sale.
Fiind rar folosită, apa nu-i mai e la fel de limpede ca-n tinereţe, dar ea ignoră orice conductă de apă şi nu o interesează nici planurile. Plenitudinea e primordială! Cândva, cineva a săpat-o prin muncă grea, pentru ca ea să dea apă. Şi supravietuind colegilor atât de aroganţi, celor cu apa secată, ea străjuieşte dârză peste douăzeci și cinci de metri adâncime, făcându-şi treaba până când se va autodistruge sau va fi prabuşită cu forţa. Dar cel mai frumos e că ea nu emite filosofii înalte despre propria-i persoană, n-are probleme de autoevaluare. N-a fost atinsă nici măcar de o vagă adiere de orgoliu. Doar potopurile de ploaie turnate de nori timp de aproape o sută de ani e de datoria fântânii să le suporte, la fel şi căldura verii sau gerul iernii precum şi toate celelalte schimbări neaşteptate, iar nu lamentările în faţa pericolelor, deoarece ea are un rol mult mai important, chiar şi aşa, sucită într-o parte.
Nu e nevoie de nicio furtună! Poate s-ar prăbuşi la o simplă suflare, însă până când putregaiul ei e pătruns de sentimentul datoriei şi de convingerea că existenţa-i are un sens, ea nu va putea fi dărâmată.
Ia-ţi osteneala, stai jos şi uită-te la fenomenala apariţie luminată de lună, aşa cum năluceşte conturul miilor de frunze în aparent dezorganizata pădure de crengi, privirea-ţi percepând-o ca pe un tot unitar. N-ai crede că există trunchi, ramuri groase, iar rădăcina cade complet în uitare. Numai la coroană te uiţi şi la răspândirea binevoitor ocrotitoare a cerului înstelat de deasupra ta; nu există plapumă mai sigură pentru un copac.
Nici chiar pe timp de noapte când absorbţia de lumină este înlocuită cu emitere de dioxid de carbon.
Cort presărat cu milioane de stele, până şi norii au fugit. Deşi e noapte, simţi totuşi cât se poate de limpede că nu au nici urmă în noaptea sufocantă, când apa râului este mai caldă decât în timpul zilei; nicăieri nu există felinare mai estetice.
”Şefa”, mare cât o farfurie întinsă, doar îşi imaginează că este stăpână fiind, comparativ cu majoritatea – chiar şi faţă de cele minuscule, abia pâlpâitoare –, de milioane de ori mai mică. Şi poate uneori chiar conştientizează acest lucru, de aceea îşi schimbă forma de patru ori pe lună. Însă copacul, aceast purtător ideal de stele se contopeşte întelept în copia terestră a macrocosmosului. Finit, iar nu infinit, înmagazinează nenumărate frunze, noaptea asemănătoare stelelelor, şi cu o infinită înţelepciune se înveleşte cu finitul zis infinit.
Stingerea
- Liliana, eşti chiar tu?
- Chiar eu, Irimie!
- Te recunosc după miros, draga mea, deşi acum te văd
pentru prima oară în viață! Douăzeci, presaţi cu toţii în întunericul
închisorii strâmte şi rigide, numai apropierea ta, mirosului tău, care mă
învăluia m-a salvat de colapsul total, atât de singur am fost. Douăzeci la un
loc şi eu totuşi singur.
- Da, Irimie, exact la fel m-am simțit şi eu. Dacă
parfumul tău puternic şi masculin nu s-ar fi contopit cuboarea parfumului meu suav
şi feminin, probabil dobândeam – în cele din urmă – această stare de fericire,
având depresie catatonică.
- Liliana, arzi şi strălucesti atât de puternic încât, eu
însumi arzând, devin cu o sută de grade mai fierbinte. Sunt captivul
jăratecului roşu al trupului tău.
- Dragul, unicul meu Irimie, arderea ta frumoasă, lungă
şi groasă mă înnebuneşte complet, iar contopirea fumului rezultat în urma
mistuirii noastre e însăşi voluptatea!
- Rotunjimea arzândă a părţii tale superioare mi-a luat
minţile, Lili, şi iată, nu numai prin vaporii albi-fierbinţi emanaţi de
truprile noastre ne contopim, ci şi material. Oh, Lili, ce-ar fi viaţa fără
tine? Tu ești sensul vieții mele!
- Irimie, esti prea fierbinte, și eu continuu să ard la
fel. Fii atent, începi să te micşorezi foarte mult!
- Și tu, unica mea iubită!
- E atât de frumos cum fuzionăm noi doi aici, pe sofaua
noastră. Irimie, dar tu eşti tot mai rece!
- Este descurajant, scumpă Lili, dar simt că şi tu.
- Oh, asta m-a durut rău! Ce s-a întâmplat cu tine? Te-au
mutilat complet! Uite, şi uniunea noastră a fost nimicită,împrăştiată printre
gunoaie.
- Calmează-te, draga mea, eu sunt bine, m-au strivit mai
cu grijă. Lasă-mă să te îmbrăţişez! Spune ceva!
- Aş z-i-i-i-c-e ... să ... nu ... – apoităcere.
Un reprezentant al firmei de salubrizare, dotat cu o acuitate vizuală superioară, un dezvoltat spirit de observaţie și dibăcie în a mânui prompt mătura– după cum le şade bine acestor reprezentanţi –îşi vedea de treabă. Păşind şi măturând, scufundat în gândurile sale melancolice.
- Ce-a mai decăzutşi meseria asta!Murdăria, gunoaiele sunt interzise. Oraşu-i plin de coşuri de gunoi şide tomberoane, totuşi la fiecare pas dai de un maldăr de ambalaje de unică folosință, iar astadin neglijența expeditorilor.
Actualul reprezentantul al firmei de salubritate fusese înainte poștaș, deunde şi ideile sale complicatecu privire la gunoiul aruncat.
- Ca să vezi! Încetul cu încetul, fumatuldevine o infracțiune sau cel puțin subiectul batjocurii publice, practic e interzis peste tot, poate doarîn vârf de copac nu. De ani de zile n-am mai văzut mucuri de țigară aruncate pe jos. – Desigur, e posibil să fi avut amnezie săracul în momentul în care a dat cu ochii decele două mucuri.
- Artefacte preistorice. Mă întreb, de cât timp zacaici? Poate n-am lucrat eu bine– se întrebă gata-gata să-şi facă autocritica.– Oh, nu!
I-acălcatîn picioare pe cei doi, i-a adunat cu făraşulapoia aruncat cuplul lipsit de viață în primul coş de gunoi.
- Ce oameni! Nu se îngrijesc deloc de sănătatea lor, în ciudaavertizării medicilor și a legiicontinuă să fumeze. Nici amenda n-oplătesc, cu toate bine că piaţa e împânzită de camere de luat vederi. Numai de-a dracu’mâine o să m-apuc să caut vinovații, dacă sunt atât de lipsiţi de voinţă şi au nevoie de un imbold. Măcar de-ar face ceva util şi sănătos.
Și din buzunarul interior al haineiscoase la iveală o distilaţie sănătoasă din plante, de vreoșaizeci de grade, trase o înghiţitură zdravănă, înşurubă capacul la loc,pupă cu evlavie sticla plată apoi,protejând-o cu mare grijă, o vârî la locîn ascunzătoarea sigurăa buzunarului.
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése