Idilă ceţoasă

Boér Péter

Idilă ceţoasă

(fragment)

                Călătoria de clasa a treia, care nicidecum nu se putea numi autostop, dură mult timp. Simţeau că, părăsind rândurile în care fuseseră încolonaţi cu de-a sila, în sfârşit li se vor deschide noi perspective şi vor putea sta pe propriile picioare în această ţară frumoasă. Însă la identitatea lor nu vor renunţa niciodată, iar descendenţii lor, chiar şi după cincisprezece generaţii, vor avea drept limbă maternă româna. În noua patrie aleasă îşi vor însuşi limba necesară comunicării, dar numai atât cât va fi nevoie.

          Îşi făceau mari iluzii. Ambarcaţiunea de doi bani traversa canalul clătinându-se şi producându-le revoltă în stomac, nici măcar n-avuseseră răgazul să se uite ca lumea la barca scorojită şi total neadecvată pentru o astfel de călătorie pe mare. Ce ţară mare, ce patrie! Ăştia ştiu ceva ce ei vor trebui să înveţe, ba chiar e posibil ca după un timp, să şi aducă acasă noile cunoştinţe dobândite.

          Gândurile lor sunt încă împrăştiate, talerele balanţei se clatină, dezechilibrându-se şi dezechilibrându-i şi pe ei, la fel cum făcea Columbo cu făptaşii pe care pusese ochii. Sperau că odată şi odată tot se vor întoarce acasă... Pe de altă parte, trebuie să rămână cu orice preţ! Haosul interior pusese stăpânire pe ei.

          Prietenul unchiului lui Sandu îi îndrumă către o mătuşă de-a lui de lângă tabla cu semnul „accesul interzis” de pe strada Dumb, care urma să-i integreze, temporar sau definitiv, în societatea britanică. Engleza n-o vorbeau, însă auziseră că asta-i doar o chestiune de zile. Acolo, la doc, le-au mai rămas câteva minute pentru acest optimism iluzoriu până ce un bobby, în mână cu un baston de cauciuc, se întoarse către ei cu o expresie prietenoasă dar hotărâtă, începând să turuie într-o engleză ce ignora lipsa cunoştinţelor lingvistice ale celorlalţi. Pe faţă i se putea citi o nervozitate crescândă, la care Sandu, apucând-o de încheietura mâinii pe Luiza lui, dădu din cap cu convingere, zâmbi şi, după cum auzise de multe ori în filme, tare şi răspicat, într-o engleză stâlcită, zise:

–  Ies, sior.

          Nu găsiră nicicum strada Dumb. Toţi pe care i-au întrebat de street Dumb, au dat bir cu fugiţii. Să fi înţeles bomb în loc de Dumb, adică bombă? Iar în ceea ce priveşte tabla cu „accesul interzis”, au încurcat-o definitiv, cunoştinţa-rudă a uitat să le transcrie fonetic expresia.

          Dar Sandu al nostru e zidar, Luiza croitoreasă, mare bai nu poate fi! În Vest, unde în condiţii normale gardurile sunt făcute din cârnaţi, omul nu-i lăsat să doarmă pe stradă sau să moară de foame şi sete. Ciudat era doar că, temporar, toate gardurile făcute din nobilele afumături stăteau ascunse, dar o să apară ele cândva.

          Ceaţa londoneză umedă, aducând a ploaie ruginoasă, îi învălui.

–  Ce ne facem Luiza? Ne-a prins înserarea...

–  Uite-aici un hotel, poate ar trebui să intrăm.

–  Sunt în stare să ne dea afară! E sigur că asta-i Anglia aia la care am visat atât?

–  Hai să încercăm, dacă tot nu ne-a ieşit faza cu strada Dumb!

Timizi, se apropiară de hotel. Înainte ca apariţia lor să fi creat disconfort în rândul oaspeţilor dinăuntru, un bodyguard „i-a neutralizat”. Nimic de speriat, doar că a îndreptat un pistol către Luiza, la care lui Sandu îi trecu pe loc pofta de a schiţa orice mişcare.

– No spik Ingliş! – bolborosi Sandu, ceea ce enervă şi mai mult matahala. O scurtă lecţie de limbă ar fi putut să ia şi ăştia, măcar pentru a pronunţa corect această banală expresie.

Cu tot nenorocul, au avut noroc întâlnind o gorilă carieristă care şi-a adus aminte că tocmai în ziua aia fuseseră daţi afară un spălător de vase de la bucătărie plus o cameristă. Se gândi că va face figură bună cu aceşti doi necalificaţi care, contra unei mici raţii de alimente şi a unui prici unde să-şi pună capul, vor putea fi exploataţi poate şi douăzeci şi două de ore pe zi. Ulterior s-a şi dovedit că avusese dreptate, directorul l-a lăudat, mărindu-i leafa cu şaptezeci de pe penny, ceea ce nu-i de colea, cu aceeaşi sumă pe zi fiind angajaţi şi cei doi unguri naivi.

Ei nu înţelegeau ce li se întâmplă de fapt, ci doar că le-a surâs norocul. Vor primi cazare şi masă gratis, însă despre celelalte detalii habar n-aveau.

– Bestial, dragul meu Sandu! Abia soseşte omul şi deja e promovat. Trebuie să dormim bine la noapte, pentru că în Anglia sunt cinci mese pe zi şi cu siguranţă va fi şi o recepţie în onoarea noastră, nu se cade să apărem cu ochii încercănaţi înaintea comitetului de primire.

Au mai stat puţin de vorbă, hotărând că niciodată nu se vor întoarce în patria lor mumă. Aici vor trebui să înveţe cât mai repede limba ţării şi să uite definitiv tot ce-i legase de lumea a treia sau a patra sau a oricâta.

În culcuşul amenajat în pivniţă printre conducte de apă şi ţevi de încălzire, morţi de oboseală, au şi sforăit paşnic timp de un ceas, când brusc uşa fu dată de perete şi intră un uriaş. Să tot fi avut vreodoi metri şi zece înălţime şi cam o sută patruzeci de kilograme.

– Dimineaţă bune, lucrat!

– Aaa, sunteţi român?

– I am David, once I was a voluntair. Vorbit chiteva cuvint! Glumă, glumă, glumă!

– Luiza, tu pricepi ce tot glumeşte ăsta şi unde ar trebui să mergem noi acum?

– Tu cine?

– Sunt Sandu, Sandu Şuncănas. Oare cum s-o zice la şuncă în engleză?

– Nu pricepe, nu ştie... Tu?

– Eu pe nume Luiza sunt soţia acestui Şuncănas.

– Penumeluiza, hai, hai!

– Numele meu este Luiza. Nu Penumeluiza! Luiza, Luiza, Luiza! Pricepi?

– Furie?

Scoţianul cu alură de aruncător de buşteni, dar cu umor, le arătă drumul.

– Dar cu mine cum rămâne şi ce-i aici de fapt?

– Învăţat engleză!

– Nu ştiu engleză şi cum să învăţ? Ei, n-are importanţă, eu aştept, dar pe Luiza mea unde o duceţi?

– Muncit.

Sandu rămase nedumirit şi, gândindu-se că nevastă-sa tocmai urmează să fie avansată la rang de damă de companie în camerele domnilor, îi trase un cap namilei. Îl nimeri drept în burtă, capul îi ricoşă, celălalt îl apucă de umăr, strângându-l uşor cu mâinile lui ca nişte lopeţi. Clavicula namilei se transformă în încuietoare, îl aşeză pe pat, remarcând cu un zâmbet:

– Tu stă, David vine!

Sandu se şi vedea prins în plasa mafiei şi a altor organizaţii criminale mondiale. Se gândi să profite de absenţa celor doi şi să se orienteze cum ar putea s-o şteargă de aici. Dădu o raită, întâlnind printre ţevăraie o mulţime de vieţuitoare mai mari decât un şoarece şi grase cât o pisică. De groază, fugi repede înapoi în adăpostul său din spatele uşii de fier.

„Cum e posibil să existe aşa ceva şi în marele Vest? Credeam că pe aici nu trăiesc şobolani! Am auzit glume cum că otrava de şobolani îngraşă, bănuiesc că ăştia sunt deja complet imuni la ea. Se îndoapă, prezentând apoi tulburări hormonale.”

Din nou îşi aduse aminte de Luiza lui, însă nu-i mai rămăsese timp de nostalgii. Venise David, îi zâmbi şi-l conduse printr-un adevărat labirint de coridoare bine mascate. În vecii vecilor n-ar fi găsit singur drumul de întoarcere către buncărul lor blindat,dobândit pe neaşteptate. Nici nu mai ştia unde-i susul şi unde-i josul, când deodată se pomeni într-o încăpere imensă. Văzu un şir lung de chiuvete şi mese încărcate până la refuz cu farfurii, tacâmuri şi altele de acest fel, aşteptând să fie spălate.

– Asta apă! Aici cald, aici rece, acolo detergent. Aici curăţ, acolo spală, dincolo limpezit.

– Dragul meu domn, până când va trebui să mă ocup de astfel de porcării? Eu la armată – ştiţi, pe vremea mea încă era obligatorie – mi-am făcut porţia la spălat vase pentru toată viaţa.

– Nu-nţelege, eu puţin română. Ăla mănuşi, acolo!

Îndică un colţ unde erau înşiruite tot felul de articole de îmbrăcăminte ciudate. De fapt trebuia să se costumeze ca un chirurg, cu tichie, mască la gură, mănuşi, după care îşi luă locul în primire înaintea uneia din chiuvete.

Mai lucrau acolo în jur de vreo şaptezeci, dar el abia după opt ore de muncă începuse să ţină pasul cu ei. Ameţea, vedea în jur numai farfurii, ba chiar şi farfurii zburătoare.Nu se gândea decât la cum să reziste acestei zile de penitenţă, după care să-şi dea demisia. Între timp, încercă să închege o conversaţie, însă nimeni nu ştia româneşte.

Într-un târziu, cândva pe la ceasurile serii, imperiul bucătăriei fu străbătut de un adevărat gentleman brit, cum numai în filme vezi.

– Na, ce-i cu tine tataie? Nu ai ritm!

– Vă rog să mă scuzaţi, dar cum am ajuns eu aici şi până când mai trebuie să lucrez?

– Până te dau eu afară, bătrâne! De o mie de ani am plecat de acolo şi voi tot comunişti aţi rămas!

– Nu, vă înşelaţi! Regimul s-a schimbat de-acum douăşcinci de ani.

– Da, dar la voi şi dreapta şi stânga şi toate celelalte tot comuniste au rămas! Ai priceput!?

– Am! Cum de n-am observat asta până acum... Aş vrea să învăţ engleza. Cred că dumneata eşti mahărul aici, putem vorbi aşa, ca între noi?

– Nu, şi uită de faza cu mahărul!

– Dar şi dumneavostră, domnu’ şef, aţi venit cândva aici şi aţi învăţat engleza. Sau o ştiaţi dinainte?

– Patru ani am frecat la vase până am reuşit să strâng atât cât să-mi permit să încep cariera fulminantă de măturător stradal, însă între timp am îndrăgit atât de mult această îndeletnicire, încât n-am mai putut s-o las. Proprietarul mi-a lăsat pe mână toate.

– Atât de grea e limba engleză?

– Deloc, însă ori vei vorbi engleză, ori nu vei vorbi defel. Cine frământă buretele de vase pe-aici, o face pentru că nu vorbeşte limba. Dacă, după un timp îndelungat, are norocul să ajungă într-un mediu mai comunicativ şi, bineînţeles, dacă are şi un pic de simţ al limbii, în jumătate de an sau, hai, unul întreg, are toate şansele să înveţe limba.

– Nu ştiţi unde-i nevastă-mea?

– Cum să nu, e cameristă.

– Ce? O trimiteţi la cameră?

– Da, pentru curăţenie. E vreo problemă?

– Şi cât ţine aici ziua de lucru?

– Cât rezistă şi câteva ore peste. 16, 18, uneori şi 20 de ore pe zi, depinde.

– Şi cameristele?

– În general ele lucrează mai mult.

– Biata mea Luiza, biata-biata de ea.

Luiza plânse jumătate de oră, însă David, cu zâmbetul lui amabil, reuşi să-i descreţească fruntea. Căci ea trebuia şcolită, urmând să tocească unele expresii în engleză, ca de exemplu „da, doamnă, da domnule, mulţumesc, bineînţeles, cu mare plăcere, cu ce vă pot fi de folos”. Partea proastă era că după ce tocea propoziţiile alcătuite din cuvinte pe care separat nu le înţelegea, începea să le încurce. Până la urmă învăţă măcar să identifice expresiile, iar mai apoi să-şi facă treaba cum trebuie. Smiorcăindu-se şi înghiţindu-şi lacrimile, a început să îngâne şi poezioarele, yes, sir, yes madam, etc. Îşi juca bine rolul.

Credea că într-un loc atât de exclusivist nu va avea prea multă curăţenie de făcut. Dar se înşelă amarnic. După aşternuturile fecalice din primul apartament, nu se mai miră de celelalte lucruri pătate de alcool şi alte secreţii umane. Într-una din camere era gata-gata să scoată un ţipăt, însă David i-a atras atenţia că oaspetele are dreptul la orice, în afară de furt. Însă dacă se limitează la mărunţişuri – prosoape, săpunuri şi altele – atunci poate şi asta. Luiza nu poate să-şi permită niciun fel de reclamaţii.

O matahală se vârî cu pantofii plini de noroi sub plapuma luxoasă de mătase. Învăţă repede, reţinu că în nici o cameră nu se poate intra fără a bate la uşă, cu toate că ea este forţa de muncă. Pentru că matahala sună la recepţie, de unde în câteva secunde apărură doi inşi cu papion şi îmbrăcaţi ca pinguinii, sfâşiind-o verbal pe Luiza. Marele ei noroc a fost că n-a înţeles ce-i spuseseră.

Negăsind o lopată pentru grajduri, intra în băi cu făraşul, adunând mizeriile într-o găleată. Incredibil, dar administraţia hotelului suporta foarte bine lipsa de civilizaţie. Probabil că în preţul camerei intrau şi chefurile, şi vandalizarea.

David o puse pe Luiza să semneze în treizeci şi două de locuricontractul de angajare, apoi apăru şi în sectorul spălătorie-vase unde întâlni un Sandor plin de unsoare până la gât dar, cu toate că neşcolit, deja reşcolit. După o rapidă spălare şi strângere de mâini, îl puse şi pe el să semneze toate hârtiile.

Cu chiu cu vai reuşi să-i explice cum că nu vor avea asigurare medicală, mai exact niciun fel de asigurare, întreaga responsabilitatea în acest caz fiind a lor. Sandor nu pricepu mare lucru din toate astea pentru că, în mare, explicaţia suna cam aşa: „Nu sigur sănătate, păcat de tu. Glumă, glumă, glumă.”

Se pare că ori ăsta era cuvântul preferat al lui David, ori îl folosise foarte des pe vremea voluntariatului său, pentru că-l repeta tot timpul, ca un papagal. 

 Tradus de Ildikó Gábos Foarţă